Daniel Cristea-Enache: Pentru a scăpa din „capcana” fierului de călcat aplicat şi plimbat pe rufe, aţi urcat pe munte şi aţi mers la teatru...
O să revenim asupra pasiunii dvs. pentru scenă. Dar mă întreb, acum, de unde vine pudoarea Scriitorincului, într-un context al spălării de... rufe şi al poalelor date peste cap. Acest cult al pudorii, o ştim de la Preda, e o marcă a vechii lumi ţărăneşti.
Nu vă place să vorbiţi şi să scrieţi „pe şleau”. Nu vă plac nici cărţile scrise aşa. De ce? De când?
Dan C. Mihăilescu: Hait, aici e cu adevărat un skepsis. Nu neapărat o dilemă adâncă, dar o realitate subtilă, cu multe falduri, greu de ordonat şi explicat.
Eu tocmai alunecasem uşor pe gânduri în ce priveşte relaţia mea cu cele patru stihii. Adică frica de foc şi apă şi fascinaţia pentru aer şi pământ... Hm.
Pudoarea. Da. Fapt absolut cert. Ia să vedem.
Una dintre cele câteva figuri memorabile şi exemplare din viaţa mea a fost bunica Taniei din Stroieşti-Vâlcea (alături de bunicul, fireşte, făptură la fel de ataşantă ca bunicul meu pe linie maternă). Ei bine, mi-au rămas de la ea, între multe altele, trei vorbe uriaşe. Întâi a fost urarea ei la nunta noastră, în seara de 9 mai 1976. Dacă urările şirului de nuntaşi gravitau inevitabil în jurul formulei „casă de piatră”, cu mai multe sau mai puţine zorzoane firoscoase şi inflamări retorice, Mama Mare ne-a petrecut mâinile, ne-a privit în ochi, a tăcut lung şi a trântit verdictul: „muică, să vă-ngăduiţi”. Niciodată nu mi-a fost dat să aud (şi, slavă Domnului, am fost la ceva nunţi în viaţa mea) vorbă mai cuprinzătoare, mai precisă, mai desăvârşită despre ceea ce face forţa misterioasă a cuplului marital. Pe laconismul acestei formule poţi scrie zeci de pagini despre esenţele vieţii conjugale, dar ceva mai strict exact şi definitiv nu cred că se poate afla.
A doua scenă e de o poeticitate diafană absolută, chit că ne aflăm într-o casă de ţară, între doi soţi septuagenari. Bunicul era de câteva săptămâni imobilizat la pat, după o operaţie grea, iar în grădină înfloriseră cireşii. Fără nici un cuvânt, după ce va fi hrănit raţele şi va fi pus de mămăligă, Mama Mare a rupt o crenguţă de cireş înflorită şi i-a dus-o la pat „omului ei”. Nici măcar nu şi-a însoţit gestul de fireasca explicaţie pe care oricine s-ar fi simţit dator s-o dea, fie şi numai pentru mascarea emoţiei, ceva de genul „uite, mă, omule, să vezi şi tu că afară au înflorit pomii”. Nimic. A venit de afară şi i-a pus pe cearceaf crenguţa. Eu zic că asta face cât o antologie de haikuuri şi, deci, mă sfiesc să „spun” ceva mai mult de un oftat.
În fine, aici voiam să ajung. Vorbind noi odată despre neruşinarea vremurilor noastre şi de cât de nestingherit defilează nudismul la tot pasul, Mama Mare ne şochează cu următoarea vorbă. „Păi, pe mine Gheorghe al meu nu m-a văzut niciodată spălându-mă pe cap, nici măcar despletită!” Ştim bine că, odată măritată, fata îşi strângea cosiţele în coc, dar că până şi privirile soţului aveau interdicţii postnupţiale în zone altminteri de un firesc perfect, aşa ceva e mai greu de conceput de mintea filoxerată a postmodernităţii.
Unde mai pui că, ulterior, aveam să aud ceva şi-mai-şi, de la câţiva prieteni hărăziţi de soartă cu bunici având aceeaşi superbă textură sufletească şi morală: cum că „numărul copiilor nu are nimic de a face cu faptul că noi doi, goi, pe lumină, nu ne-am privit niciodată”. Ce mai, e clar că vechea rânduială ţărănească e tot mai departe de mentalitatea noastră. Vezi bine că nu este nici un fir de absurd în enunţurile cu pricina şi numai un dobitoc îndrăcit poate rânji sarcastic auzindu-le.
Faptul că am vibrat intens, instantaneu, la vorbele astea presupun că-i îndeajuns de elocvent pentru pudoarea de care spui şi de care am fost acuzat nu o dată. Poate unde voi fi trecut prin oceane de înjurături în copilărie, prin monstruoase păruieli conjugale şi prin rame sociale pline de grobianism, mizerii adulterine, copii din flori, divorţuri motivate de anomalii sexuale ş.a. – poate de acolo să mi se agravat cultul purităţii, al bunului simţ, al respectului absolut faţă de familie, de virtuţile maritale.
Să fiu bine înţeles: dacă nu am frecventat niciodată nudismul, ori dacă n-am experimentat cutare poziţii din Kama Sutra, asta nu înseamnă nicidecum că am reveria copiilor aduşi de barză pe coşul sobei. Doar că susţin că lucrurile de sub plapumă se fac şi se tac. Se trăiesc, nu se povestesc. Şi că din cât ele se fac mai ludic-pătimaş, dintr-atât ar trebui să fie mai bine pecetluite. Unde începe exhibiţionismul, încep şi opreliştile. E ca şi în cazul homosexualismului: poţi practica orice devianţă patologică în patul tău, la rigoare te poţi acupla şi cu gaura cheii, totul cu condiţia să nu provoci morala publică prin parade stradale, prin prozelitism agresiv în lumea adolescentină şi prin procese de intenţie la adresa majoritarilor şi a ripostelor religioase.
Acum. Odată reveniţi la lumea lecturii, să vezi drăcărie. Cea mai tenace contradicţie dintre mine şi Stelian Ţurlea, omul (şi, pot pentru ca să spun: prietenul) care-mi păstoreşte de 13 ani emisiunea de la Pro TV, vizează tocmai literatura acestui „pe şleau” de care spui. O dilemă cât lumea bibliotecii: ce te faci – tu, comentator pudic, pentru care eticul primează – cu acel rău convingător estetic? Cu maladivul fermecător, cu ororile captivante, cu violurile seducătoare ş.a.m.d.? Stelian, de pildă, este încă din studenţie mare degustător de Henry Miller, un ins care pe mine mă dezgustă şi pentru care femeia nu-i decât o sumă de orificii penetrabile. Ne-am hărţuit reciproc de nenumărate ori pe chestia asta şi am senzaţia că adevărul e, ca întotdeauna, la mijloc. Adică şi eu greşesc văzând numai vulve, faluşi, acuplări într-un peisaj epic ceva mai cuprinzător, totuşi, după cum şi el riscă să cauţioneze excesiv misoginia priapismului narativ în numele talentului psiho-arhitectural care montează uneori diamante în inele scatofile. Or, am avut zeci de cazuri de romane şi chiar versuri (precum corozivele lui Emil Brumaru) doldora de sodomie, necrofilie, pedofilie, decapitări, icoane mânjite cu sânge menstrual, trupuri violate şi tranşate, mă rog, o sumă-ntreagă de atari delicateţuri, totul descris excelent. L’esthétique du Mal, nu-i aşa ? Ba încă m-am sfădit cu Stelian o dimineaţă întreagă pe seama unui violator dintr-un roman, a cărui replică finală către biata victimă era: „recunoaşte că ţi-a plăcut!”, ceea ce, de altfel, rezumă perfect întregul cuprins al discuţiei.
Repet: ce te faci, tu, care favorizezi eticul în faţa esteticului, atunci când eşti nevoit să recunoşti că, artisticeşte, pagina cu orori sună convingător? Eu încă mă iluzionez că dau dovadă de obiectivitate. Admit, ca să dau un singur exemplu, apropo de Brumaru, excelenţa poemelor sale deocheate, trec relativ confortabil (mai jenat, mai încântat) de una, de alta, dar până la scatofagie. Acolo mă blochez, na! E limita mea. Numai că, stai, să vezi drăcie. Din cât am vituperat mai vârtos pe ecran, ca şi în scris, împotriva pornografiei, din cât am incriminat abuzul de genitalii inclusiv în texte de clar talent literar, dintr-atâta m-am văzut acuzat – eu! - de excese sexualizante. Mai multe doamne m-au acostat oleacă agresiv, pe la târgurile de carte, să le explic de ce fac atâta zgomot de (şi citez aşa abundent) ororile cu pricina. Nu cumva îmi exhib astfel fantasmele călugăreşti care-mi populează coşmareşte nopţile şi subconştientul? Chiar şi unii amici susţin acelaşi lucru: rictusul de greaţă şi probozirile moralizante ar fi în cazul meu un reflex al sindromului „vulpea la struguri”.
Na, belea. Ce naiba să mai spun? Mă gândesc, totuşi, la predicatorii care nu ostenesc o viaţă întreagă să condamne din amvon păcatele: oare să nu facă asta decât ca perversă proiecţie a propriilor năluci vinovate, care le hărţuiesc necontenit mintea şi trupul?!?
Pe de altă parte, nu cred că e drept să pui în balanţă ca măsuri egale două realităţi aflate vizibil, flagrant în raport de inegalitate. Din vreo 250 de cărţi prezentate anual, dacă sunt zece „podoabe” prea deschise la nasturi, slobode la gură şi cu mintea-n chiloţi. Iar ele sunt taxate preventiv, nu impuse educativ. Mă rog.
De ce şi de când această pudoare? mă întrebi. Probabil, în primul rând, din familie, din educaţie. Dar sigur de pe la 18-19 ani, când micuţa mea abureală demoniacă, recitatoare de Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont, s-a spulberat la suflarea ortodoxiei lui Ioan Alexandru. Iar când iţi recalibrezi esenţial fiinţa, cale de câţiva ani în care te hrăneşti sufleteşte citind Filocalia şi Patericul, Dosoftei, Antim şi Neagoe Basarab, presocraticii, Pascal şi Eminescu, optând definitiv pentru Bach, Rembrandt, Giotto, stilul brâncovenesc şi goticul manuelin, apoi e cam greu să-i faci loc şi marchizului De Sade între toate acestea.
Am mai spus-o: nu cred că prezenţa câtorva conservatori ca mine, paseişti, eticişti reacţionari, neointerbelici, păşunişti sau neosămănătorişti – cum ne tot etichetează inamicii – va îngreuna prea mult mersul vremurilor. Să fim măcar lăsaţi să murim în linişte. „Secularizare amiabilă”, nu? Dreptul pentru o extincţie liniştită cred că ni l-am câştigat prin muncă onestă. E precum cotizarea de-o viaţă pentru o pensie iluzorie.
Fragment din volumul Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas. Lansarea volumului va avea loc la Târgul de carte Bookfest, sâmbătă 1 iunie, ora 15.
FOTO:
1. Dan C. Mihăilescu împreună cu Daniel Cristea-Enache (fotografie de Cristina Ţurlea)
2. Coperta volumului, Editura Humanitas
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
