Stirea castigarii Premiului Oscar pentru cel mai bun film strain de catre regizorul si scenaristul Florian Henckel von Donnersmarck cu Das Leben der anderen (Viata celorlalti) a starnit senzatie in Germania. Si nu numai fiindca pana acum doar doua filme germane (Toba de tinichea si Nicaieri in Africa) au avut parte de aceasta cinste, nici numai pentru ca debutul autorului intr-ale lung-metrajului a fost astfel onorat cu cea mai prestigioasa distinctie internationala, dupa care toti cineastii jinduiesc - asta desi, in sondajele de dupa nominalizare, nu era cotat ca favorit -, ci in primul rand din pricina controverselor cu substrat politic pe care filmul le-a starnit aici de la bun inceput.
Dupa o serie de productii cinematografice culminand cu Good bye Lenin si care, sugerand ca situatia din fosta R.D.G. nici n-ar fi fost chiar atat de neagra, alimentau "ostalgia" (de la ost a est) - atitudinea nostalgica, adica, a celor care isi regretau privilegiile pierdute, acompaniata de o adevarata ofensiva de marketing a comertului cu relicve redegiste - rula in sfarsit pe ecrane, la 17 ani dupa daramarea zidului Berlinului, un film necrutator despre statul orwellian, despre supravegherea totala, mai ales a intelectualilor, de catre Stasi, faimoasa varianta est-germana a Securitatii.
Nu-i de mirare ca filmul n-a placut la toata lumea. Critica regimului comunist din fosta R.D.G. este un demers riscant in Germania, unde partidul lui Erich Honecker a supravietuit in plina forta, fiind prezent in parlamentul federal si chiar in guverne de landuri, si unde exista temerea ca orice acuzatie in acest sens ar putea fi discreditata ca o tentativa de minimalizare a pacatelor nazismului. Neputandu-i-se totusi reprosa pe fata ca demasca o dictatura (odioasa, orice s-ar zice), filmul a fost atacat dintr-o directie diametral opusa: cum protagonistul sfarseste prin a-i ocroti pe cei pe care fusese pus sa-i spioneze, i se imputa autorului ca i-ar atribui unui ofiter al Stasi trasaturi omenesti, ca l-ar arata capabil de empatie, ceea ce nu are acoperire in realitatea vremii. Obiectie desigur intemeiata, dar care abate atentia de la efectul artistic global al filmului, ilustrand cu mare putere de convingere, si pentru cei ce n-au trait-o pe proprie piele, drama individului ajuns la discretia aparatului represiv al statului totalitar.
Este semnificativ ca, proaspat terminat, filmul n-a fost socotit demn de a fi inclus la vremea lui in programul Berlinalei; dar in pofida acestei tentative de trecere pe linie moarta, succesul nu s-a lasat asteptat, umpland salile cinematografelor si rasplatindu-i pe realizatori cu numeroase distinctii - printre care Premiul filmului german (la sapte categorii), Premiul filmului european (la trei categorii), premii la festivalurile internationale de la Locarno, Londra, Vancouver, Varsovia, Independent Spirit Award, o nominalizare la Globul de Aur si, in fine, Oscar-ul.
Ca autorul a nimerit perfect la o tinta depasind cu mult cazul particular al terorii din timpul dictaturii rosii o dovedeste, printre altele, interesul surprinzator al publicului american, indeobste greu de motivat pentru filme europene, dar devenit, datorita evolutiilor recente de pe scena politica a Statelor Unite, receptiv la problematica lui Big-Brother-is-watching. Iar daca la Hollywood s-a discutat apoi intens despre un remake - cu regizori de talia lui Sydney Pollack sau Anthony Minghella - de vina nu era doar neasteptata decizie a juriului Oscar, ci si certitudinea ca, dupa cativa ani de la intrarea in vigoare a USA PATRIOT ACT, conditiile sunt coapte pentru un veritabil blockbuster. Vremea cand - sub impactul tragicelor evenimente de la 11 septembrie - cetateanul accepta, chiar cu entuziasm, sa-i fie ingradite libertatile definite de parintii Constitutiei americane pare sa se apropie de sfarsit.
Munchen, 27 aprilie 2007
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
