De ce premiul Hertei nu e şi al nostru
A avut cineva de pierdut din premiul cîştigat de Herta Müller? Întrebarea pare absurdă, dar nu e. Cu avorturile lui Ceauşescu s-a luat Cannesul, cu securiştii lui s-a luat Nobelul. E greu de crezut că mai putem să îl vindem pe Ceauşescu încă o dată cu acelaşi succes. Oricine e dotat cu un minim realism ar putea spune că nici un scriitor din România nu avea vreo şansă, dar sînt sigură că se găsesc cîţiva care simt că au pierdut ei Nobelul ăsta. Unii, ca CTP, au găsit deja şi o consolare, l-ar fi dat înapoi. Există riscul să nu înţelegem de ce a luat Herta premiul, şi de ce, dacă nu îl lua ea, tot nu ne revenea nouă. Asta e important nu doar pentru literatură, pentru că handicapul literaturii noastre provine nu din lipsa de talent a românilor. Ci, mai degrabă, şi pe româneşte, din lipsa lor de caracter.
Ca să înţelegem de ce a luat Herta premiul Nobel, şi nu Kundera, sau Kadare, scriitori mult mai cunoscuţi decît ea, la douăzeci de ani de la căderea zidului, trebuie să înţelegem rostul acestui premiu. El a fost făcut pentru a populariza valorile umanităţii şi rolul social al literaturii, e un premiu special, făcut de un fabricant de dinamită ca să îşi spele păcatele. O literatură scrisă în scopuri pur estetice nu interesează comitetul care desemnează premiul Nobel, care caută mai ales autenticitatea unei experienţe speciale, convertită în literatură. Ca atare, Nobelul se dă şi pentru biografie; şi slavă Domnului că e aşa. Altfel l-ar lua regulat tipul Salieri, genul bine organizat, plasat perfect în establishment, care cunoaşte pe toţi cei care ar putea să dea un telefon şi stăpîneşte perfect tehnica marketingului. Treaba juriului e să găsească în jungla literară echivalentul unui Mozart: geniul anti, care a avut curajul singularităţii, a fost persecutat, izolat şi hăituit, şi juriul reuşeşte destul de des să găsească asemenea personaje. Ce exemplu mai bun ca Herta, care s-a certat întîi cu toţi şvabii ei, pe care îi bănuia că toleraseră fascismul, şi mai apoi cu toţi românii, pe care îi vedea drept colaboratori ai comunismului? Am văzut-o la o emisiune cu Marie-Rose Mociorniţă, care spune totdeauna ce mulţumeşte pe toată lumea. Herta era exact pe dos, dezagreabilă la maximum, ea nu iartă nimic, nu uită nimic, cum bine a spus nu ai ce să ierţi unora care nu recunosc că au făcut rău şi iau şi azi dividende de pe seama răului. Kadare e un scriitor extraordinar, dar oricît admir Generalul armatei moarte, bate prin el un vînt naţionalist-comunist care mă înfioară. Kundera e un geniu, dar crede că ruşii sînt "asiatici" (deci şi Dostoievski sau Cehov erau) şi în tinereţe a mai colaborat cu organele. Herta, femeie, minoritară şi aprigă, era ce se putea găsi mai bun din Europa postcomunistă şi juriul ne-a transmis prin asta ce e de valoare la noi: rezistenţa morală şi intransigenţa, valorile protestante, fie şi la atei.
Din păcate, acest mesaj nu ne cade bine. Lumea noastră intelectuală a avut ocazia să ia partea Hertei anul trecut, cînd s-a revoltat că Sorin Antohi ne reprezintă în străinătate, şi majoritatea nu a fost cu ea. Nu e de mirare. Dacă la începutul anilor '90 părea că vom avea nevoie de doar cîţiva ani pentru a evolua spre o societate deschisă, uşa s-a închis din nou. Valorile care au succedat comunismului nu sînt cele ale societăţii deschise, ci tot ipocrizia, oportunismul şi intoleranţa.Tony Judt şi-a retipărit recent în volum articolul în care îşi exprimă perplexitatea faţă de o lume intelectuală în care moraliştii îşi publică glumiţele sexuale în Plai cu boi iar intelectualii se tem de Europa că nu e creştină (şi, în plus, se poartă cum se poate mai necreştin, de exemplu îşi înşală nevestele pe toate drumurile, şi pe urmă încearcă să suprime dreptul altora de a băga de seamă că e o oarecare discrepanţă între valorile lor afişate şi cele practicate). Lumea culturală şi intelectuală a noastră a recăzut, după cîţiva ani de pauză, în vechea matcă. Cine ne cunoaşte bine, ca Gáspár Miklós Tamás, s-a crucit de fundamentalismul nostru ortodox şi ne-a condamnat pe toţi în bloc. Cine ne vede în treacăt, ca Judt, e frapat de faptul că noi credem că succesul lui Eliade îi şterge toate păcatele (sau erudiţia lui Antohi e o compensaţie că şi-a declarat un doctorat pe care nu îl avea). Şi organizarea noastră socială a recăzut în cea veche. Azi regăsesc în lumea intelectuală românească aceeaşi structură pe care am descris-o la Nucşoara, unde securistul care luase locul partizanului Arnăuţoiu în schema de putere îi succedase şi în rolul social, şi devenise la rîndul lui naşul întregului sat. Reţeaua de patronaj a ajuns unitatea de bază a vieţii noastre intelectuale, că e vorba de comisia Tismăneanu sau de gaşca optzecistă. Ken Jowitt a scris că aşa era şi în anii '70: eu, care am intrat în ea practic la Revoluţie pot spune că nu era aşa. Cîţiva ani am încercat măcar. Cu larga contribuţie a mai multor generaţii, capacul a căzut din nou pe oală pînă la urmă, iar excepţiile, ca filmul, sînt doar cele care au interfaţă directă cu Occidentul. Cum remarca Jowitt, producţia intelectuală a unei asemenea organizări sociale nu poate fi decît deficitară.
Ce credeţi că poate să iasă dintr-o viaţă publică structurată de favoritism, relaţii personale, oportunism, impostură cvasigeneralizată (să nu credeţi că în orice ţară specialiştii în istoria intelectuală a canibalismului se ocupă de politici publice, literaţi de calitate îndoielnică reformează Constituţii, fără să se găsească nimeni să observe că sînt în afara ariei lor de competenţă, sau intelectuali cîndva de viitor ajung directori SIE)? Nu poate ieşi nimic de valoare, dar nu pentru că nu ar exista valoare. În 1992 am făcut la GDS un cerc literar şi jurnalistic: din tinerii care scriau cel mai bine acolo unul e azi antreprenor, şi altul bancher. Cîţi nu au plecat! Unul nu mai scrie.
S-a spus despre Herta Müller că nu lua premiul dacă rămînea la noi. Aşa este. Dar nu că am fi discriminaţi de jurii, ci pentru că sîntem mai buni ca ungurii sau portughezii să descurajăm sau să distrugem din timp pe oricine ar avea potenţialul la noi să ia premiul Nobel. Acţiunea colectivă rămîne de o excepţională eficacitate în a împiedica promovarea adevăratelor valori: în rest nu produce nici o valoare economică sau socială. De asta, cine ştie să se bucure, bucuraţi-vă acum, că nu o să mai luăm alt Nobel pentru literatură în viaţa noastră.
Cînd predam în România unor tineri care aveau adesea şi veleităţi literare (unii scriu binişor prin presa română), obişnuiam să-mi încep lecţia de politici publice spunînd că într-o societate cu o dezvoltare întîrziată, ca a noastră, fiecare intelectual are o alegere de făcut. Poţi să-ţi dedici viaţa încercînd să fii primul care ia premiul Nobel pentru literatură pentru tine şi ai tăi. Sau poţi să ţi-o dăruieşti încercînd să obţii pentru prima dată ca ai tăi să nu mai arunce gunoiul pe maidan, ci să îl pună în tomberoane. Ce uitam să le spun, mai ales că alegerea mea era aşa de evidentă, iar ei aşa de tineri şi idealişti, e că poţi să nu faci nici una, nici alta, şi că poţi trăi o viaţă între gunoaie, lamentîndu-te că nu iei premiul Nobel pentru că eşti ortodox, bărbat, victima unei conspiraţii de stînga, sau trăieşti în România.
Din volumul De ce nu iau românii premiul Nobel? de Alina Mungiu-Pippidi, în curs de apariţie la Editura Polirom, colecţia "Ego.Publicistică"
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
