La moartea unei femei
Departe, foarte departe, la malul Pacificului, citesc o listă de nume. Lista de participanţi la înmormîntarea Elisabetei Rizea. Cîţiva sînt oameni de la oraş, care au făcut drumul din necesităţi de protocol. Puţini. Alţii sînt localnici: îi cunosc pe toţi. Sînt personajele cărţii mele Secera şi buldozerul: cîţi au mai rămas. Ana Simion. Marinica Chircă. Vică Berevoianu. În vara lui 2001 am stat pe cerdacul Elisabetei la Sboghiţeşti, pe cel al lui Nelu Preda la Nucşoara, şi amîndoi mi-au zis acelaşi lucru. Dumnezeu există. Uite cîţi din ticăloşii ăştia au murit. Doi trădători trăsniţi, unul la el în pridvor. Alţii au murit de cancer. Demult. Dracu' îşi mai aminteşte numele lor. Iar noi trăim. Ne-am luat pămîntul înapoi. Nu i-am înfrînt încă pe ăştia, dar o să vină. Numai că nu era aşa. Destui mai erau pe acolo, şi ei ştiau. Dar voiau să creadă aşa, asta îi ţinea în viaţă. Deformau realitatea ca Dumnezeu să existe şi suferinţa lor să aibă un sens. Între timp, au murit amîndoi. Lui i-am făcut o acoladă în filmul nostru documentar, care se monta chiar atunci. Despre ea nu am apucat să spun nimic. Şi acum, cînd o fac, este pentru că moartea ei nu e o moarte ca oricare. Nu merită revărsări convenţionale de admiraţie şi lacrimi de festival. Merită să ne-o amintim pe Elisabeta aşa cum era ea în mijlocul satului, cum am văzut-o eu în 2001, nu cum era într-un studio de televiziune. Astea sînt altfel de tuşe, nu aşa clare. Nu aşa pozitive. Că nu e uşor să fii excepţional niciunde, dar mai ales nu în România, ţară înapoiată şi tradiţionalistă, cînd eşti femeie, fără carte şi de la ţară.
Elisabeta era străină. Oamenii ieşiţi din comun întotdeauna sînt. Cînd am pus prima întrebare despre ea asta mi s-a spus la Nucşoara. Păi, în primul rînd ea nu e de la noi. E din Domneşti! Asta e dincolo de deal, dar nu e aici. E altceva. Se măritase acum cinzeci de ani, dar tot străină rămăsese. Publicul ei nu era în sat. Era în altă parte. Satul nu o vedea cu ochi buni pe Elisabeta. Prea atrăgea atenţia asupra ei şi a lor, şi ei aveau destule de ascuns. Nu voiau să-şi amintească de trecut. Trecutul era o altă ţară, locuită doar de ea şi de vreo doi-trei alţii. Cînd sătenii s-au mobilizat să nu se pună în cimitir troiţa pentru morţii de pe munte, asta au spus. Trecutul e departe. Azi nu mai vrem să ştim de el şi de voi. Într-un sat în care lumea e de două feluri, fie comuniştii i-au luat, fie i-au dat de la cine au luat, majoritară e ultima categorie. După 1990, au acceptat să dea înapoi pămînturile confiscate de la deţinuţii politici care le reveniseră lor numai după ce au pierdut prin tribunale, dar au refuzat să pună şi troiţa pentru partizani în cimitirul lor. Troiţa era ca un drapel al cuceritorului străin, şi n-au vrut-o. Au exilat-o departe, într-o poiană la marginea pădurii. Au apărat satul de străinătatea unui trecut eroic în care ei, profitori pasivi, nu se recunosc.
Elisabeta era o victimă. Ştiu că lumea se gîndea la ea ca la o eroină. Era şi asta: dar să nu ne înşelăm, era în primul rînd o victimă. Întîi i-au omorît unchiul, pe Şuţa, omul pentru care lucrau, şi bărbatul ei şi ea. Întreprinderile lui s-au închis. Toţi aliaţii şi prietenii ei au fost decimaţi, pe rînd. Ea i-a ajutat, cît a putut. Prin ce a trecut, se ştie. Se ştie mai puţin că femeia vizitată de rege şi de Emil Constantinescu trăia în frică şi umilinţa la care sînt supuşi toţi ţăranii. Cînd avea nevoie de o hîrtie de la primărie, acolo era tare şi mare nora primarului comunist, şi cum mi-a spus Elisabeta cu vocea tăiată, că a trebuit să o amplificăm din studio, uite aşa îi tremurau mîinile cînd trebuia să meargă acolo şi ducea o "ciucalată" duşmanei de clasă, reprezentanta celor care îi distruseseră toată familia, "ca să-mi rezolve şi mie". Îi era frică şi de omul cel mai influent din Nucşoara, băiatul botezat de Arnăuţoiu tatăl care azi botează el pe toată lumea, cel care le găsise pe Marinica Chircă şi Ana Simion în ascunzătoarea lor. El spune că nu a fost el, dar ele îl ştiu. Am stat la el în curte, în vreme ce îmi arăta puştile lui de vînătoare, spunîndu-mi că Securitatea l-a recrutat cînd a dat foc la urne la alegerile trucate. Mă aştepta cu copia de buletin făcută, să mă duc eu la CNSAS să îi citesc dosarul. Toţi nucşorenii mi-au dat buletinul, dar el a fost primul. Că a vrut să-şi facă un băiat miliţian şi nu s-a putut că avea ceva la dosar, deşi satul zice că a vîndut pe partizani. Cît vorbeam cu el, unul din studenţii mei nu s-a mai ţinut. L-a întrebat de-a dreptul, răstit şi stîngaci: de ce se teme Elisabeta că o s-o împuşte. Omul s-a speriat, a început să tremure la asta. Bieţii securişti. Din altă generaţie, mai tînără, doctoriţa satului nu tremură deloc. Sper că Elisabeta nu a avut nevoie de ea cînd a murit. Femeia asta o ura monstruos. Spunea că Elisabeta fusese prima la manifestările lui Ceauşescu, că aşa a fost ea, mereu în faţă. Că soţul Elisabetei i-ar fi zis înainte de a muri că "Tuţa" avusese toată viaţa rahat în loc de creier. Elisabeta era o victimă, despre care oricine putea spune orice fără pedeapsă. Şi spuneau.
Elisabeta era femeie. Nu s-a luptat cu puşca sau cu grenadele, ci cu armele femeii, devotament, generozitate, efort consecvent şi tăcut. Te puteai baza pe ea. I-a hrănit, i-a ţinut în viaţă. Nici ai ei nu o scuteau de ranchiună. Am lungi pasaje pe benzi cu Vică Berevoianu care se plînge de ce e muierea asta mai celebră ca el, cînd ea nu ştia nici să ţină o puşcă. Nu le-am pus în carte. Am zis că lasă. Vică merită şi el să fie celebru. Dar cam aşa sînt femeile tratate de mulţi bărbaţi. Nici nu-şi dau seama. Noroc că nu de toţi. Preda mi-a spus aspru: "Vică zice prostii, nu vă luaţi după el, la sfîrşit căzuse toată reţeaua, numai ea rămăsese, cei de pe munte depindeau numai de ea. Puţin lucru? Ce e o puşcă pe lîngă asta, mai ales că puştile aduc numai nenorociri". Familia Jubleanu s-a refugiat pe munte de frică că nu au predat o puşcă, şi aşa a ajuns Titu să sape groapa nevestei cu mîinile şi Verona să rămînă fără ambii părinţi şi fără frate. Dar ce puşcă! Securistului meu, care a învăţat să vîneze de la Jubleanu, îi tremură vocea cînd vorbeşte de puşca asta. Italienească, cu ţeava tăiată. Elisabeta, femeia fără puşcă, era greu acceptată ca părtaşă la această aventură pur bărbătească, istoria ca un fel de club vînătoresc. Şi Elisabeta îl punea pe bărbatu-său mai presus de ea. Fără el n-aş fi putut face nimic, zicea ea, dacă el ar fi fost contra nu aş fi ieşit din vorba lui. Un bărbat aşa de bun! Niciodată nu m-a bătut.
Elisabeta era un star. Avea calitatea aceea, care trece ecranul, obligă pe oameni să iasă din indiferenţa lor. Comunica formidabil. Nu o mai puteai opri, şi nu mai avea mare şir, la sfîrşit, sau aşa ni se părea. Dar cînd filmul meu a fost remontat pentru scurtare la BBC World Service şi eu nu eram acolo, Anca Toader, care era de faţă, m-a sunat la Florenţa. Mi-a spus: "Elisabeta are numai fani. S-a strîns tot culoarul în cabină cînd vorbea ea. Nu s-a tăiat o secundă. Veneau unii care nici nu ştiau că filmul e despre România, nu prinseseră începutul. Nu vedeau traducerea. O auzeau numai pe ţăranca din România, cu accentele ei. Şi întrebau: cine e persoana asta extraordinară?".
Elisabeta era o ţărancă. Era o femeie umilă. Spre exemplu, săruta mîna oamenilor de la oraş care intrau la ea în casă. Nu o puteai opri. Nu ştia carte prea multă. Şi azi spunea că ea s-a luat după oamenii cu carte din sat. Dacă domnii cei învăţaţi, Şuţa şi Arnăuţoiu, spuneau că nu e bun comunismul, atunci aşa trebuie să fi fost. Ţinea la pămînt, mult de tot, şi mai mergea la coasă. Luptase pentru el pînă la ultima palmă.
Elisabeta era singură. Nu doar din vina altora. Oamenii excepţionali fac vid în jurul lor. Elisabeta nu se gîndea la alţii. Am întrebat-o de ce nu e nici un fel de politică în sat, de ce toată lumea votează PSD, nu e nici o generaţie de mijloc, ce să mai vorbim de cea tînără. Nu a înţeles. Mi-a spus că e politică: o face ea. Şi ea nu se lasă. Se credea eternă. Asta e slăbiciunea tuturor oamenilor mari.
Cu o zi înainte să o întreb asta fusesem să-l văd pe nepotul ei. Că are un nepot în politică, nepotul unchiului asasinat. Despre el nu se pot spune multe lucruri bune, că a schimbat taberele. S-a dat cu un partid nou, s-a lepădat de partidele istorice pentru care ai lui au avut de suferit. Şi pentru nimic, a fost păgubos, nu s-a ales decît cu dispreţul oamenilor. Şi al lui: cînd i-am bătut la poartă s-a speriat. Păi, ce aş putea să vă spun eu, mi-a zis autoironic şi amărît, cum să schimbi un partid pe altul, asta e tot. Am colindat livada lui, a acestui dublu nepot de oameni eroici, făcea ţuică, mi-a arătat mîndru povarna lui frumoasă. Băuse, de asta avea curaj să rîdă de el însuşi şi de soarta lui nenorocită. Băiat cu facultate la Bucureşti, dar nu mai practica. Încercase şi o afacere, făcuse scobitori cu un mecanism inventat de el. Pe urmă au apărut scobitorile astea circulare, şi l-au scos de pe piaţă! Mi-a dat un pachet cu scobitori proprii, două nu erau la fel, în timp ce stăteam pe pragul lui şi vorbeam de dezvoltare rurală. Oamenii din Nucşoara urcau încet şi hotărît panta grea spre culme, deşi nu erau case mai sus. Ştiam unde se duc, fusesem şi eu, la sfatul lor, acolo sus puteai să prinzi semnalul Dialog, că jos în sat nu mergea nimic. De fapt, îl prindeai prost, nu se auzea decît o treime cel mult. Stînd la poartă, cu pachetul de scobitori inutile în mînă şi nepotul care bea ţuică după ţuică, petreceam cu privirea pe oamenii care urcau cu un aer serios, aşezat, de parcă ştiau ce şi de ce făceau asta şi mă gîndeam că a doua zi urma să o văd pe Elisabeta şi să o întreb de ce nu are urmaşi.
Din volumul De ce nu iau românii premiul Nobel? deAlina Mungiu-Pippidi, în curs de apariţie la Editura Polirom, colecţia "Ego.Publicistică"
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
