Am dat zilele trecute, din purăşi fericită intâmplare, peste site-ul unui cotidian - La Liberté- din Elveţia. Am intârziat o clipă mai mult pe prima pagină,cum fac de fiecare dată cu o publicaţie străină. Vreau să văd cumarată lumea cea mare in paginile altora (chiar dacă mai nou suntonline), că de ale noastre nu duc lipsă. E multă rutină şi groasămonotonie şi pe aiurea: criza mondială glazurată cu bastoaneledemocratice de pe străzile Greciei, norul de cenuşă vulcanică carea transformat cerul Europei intr-un şorţ de gospodină robace,câteva declaraţii ţâfnoase ale unor bancheri.
Dintr-o curiozitate duiossuspectă, am trecut apoi la rubrica Livres. Poate că unorade la noi, in materie de literatură, Elveţia le apare drept săracăşi periferică; in vreme ce de acolo privite lucrurile, adicădinspre Elveţia spre noi, s-ar putea ca situaţia să stea exact pedos.
N-are rost să mai insist - amdat peste un articol substanţial, de jumătate de pagină - Ecrirela nudité des vaincus - semnat de Alain Faverger, care vorbeştedespre "un mare roman". Romanul se numeşte Ils arrivent, lesbarbares! şi a apărut la editura franceză Noir surBlanc. Nu-i trebuie mult timp până să-mi dau seama că, de fapt,este vorba despre traducerea romanului Aşteptându-i peinvingători al lui Eugen Uricaru, semnată de Marily le Nir. (Inparanteză fie zis, o iubitoare şi o constantă traducătoare deliteratură română in spaţiul francez.)
Nu reuşesc să-mi dau seama dininformaţiile cronicarului când anume a fost tradus romanul, cumscrie el, "de o mare densitate, debarcat in peisajul literarelveţian"; aşa că navighez pe site-ul Editurii Noir sur Blanc. Deunde aflu că romanul a apărut la mijlocul anului trecut şi nu atrecut neobservat. In mensualul Le Matricule des Anges şi inbimensualul Quinzaine litteraire, a avut parte de cronicielogioase. Imi dau seama că inregistrez aceste informaţii cuoarecare intârziere, dar mă consolez cu gândul că, in fond, le-amaflat odată cu cititorii elveţieni.
Fără să vreau mi-am adus amintede o cronică a lui Cezar Petrescu de la sfârşitul anilor '20 aisecolului trecut despre apariţia in Italia a unui roman de LiviuRebreanu. Romanul deschidea o colecţie de scriitori străinicontemporani la o prestigioasă editură italiană. El se adăuga altortraduceri şi, cu toate astea, cronicarul nu se putea abţine să nufacă o comparaţie intre instituţiile de profil româneşti şi celepoloneze, cehe şi chiar bulgare, concluzionând sec: Suntem totcei mai din urmă.
De ce oare am sentimentul că inproblema asta pentru noi timpul s-a oprit in loc atunci, de demult,intre cele două războaie? Am mai auzit de câteva proiecte şi,totuşi, suntem incă la inceput. De aceea consemnez cu bucurieapariţia in limba franceză a romanului lui Eugen Uricaru. Mai suntalţi câţiva scriitori români ce publică in străinătate, dar desprecare nu se ştie mai nimic.
Mă gândesc că, până la un punct,poate fi un lucru de inţeles că nu avem o politică editorială decunoaştere a literaturii române in străinătate cu cap şi coadă.(Deşi nu mă pot abţine să nu spun că această situaţie se intinde peo perioadă de timp prea de lungă ca să fie scuzabilă la nesfârşit;e aici un soi de incompetenţă, delăsare şi de nesimţire româneascăpură şi dură care a călărit pe două veacuri şi aproape treiregimuri politice. Ceea ce mă deranjează de-a dreptul (şi o pun totpe seama nesimţirii administrative şi ancestrale) este de ce nici oinstituţie a statului român abilitată in domeniul cultural nu aredate minime despre producţia de carte românească aflată pemapamond.
Dar poate că, aşa cum nu facemmare lucru pentru traduceri, nu merităm nici să ştim prea multedespre ele. In fond, viaţa cărţilor e ciudată sau, cum spuneacineva mai bine, "destinul lor se implineşte cu o graţieomenească".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
