Ziarul de Duminică

Fertila singurătate a scriitorului/ de Bogdan Creţu

Fertila singurătate a scriitorului/ de Bogdan Creţu
28.10.2010, 23:43 164

Patru studii distincte, scrise după tot dichisul academic,reuneşte volumul Singurătatea scriitorului, semnat dereputatul critic şi istoric literar Elvira Sorohan.

Autoarea este cunoscută ca unul dintre cei mai de vazăcercetători ai literaturii române vechi, argumente imbatabile fiindîn acest sens titluri de neocolit în aprofundarea acestui sectorvitregit, dar deloc lipsit de reale delicii pentru cel dispus aface risipă de acribie şi har interpretativ, precum Cantemir încartea hieroglifelor (1978), Introducere în opera lui IonBudai-Deleanu (1984), Cartea cronicilor (1986), MironCostin. Permanenţe ale mentalităţii româneşti (1995),Introducere în istoria literaturii române (1997) sauNaratori şi modelare umană în medievalitatea românească (încolaborare, 2000). Ceea ce nu înseamnă că interesul său seîndreaptă exclusiv către acest sector al literaturii noastrehărăzit, parcă, din ce în ce mai mult specialiştilor, fiind decitat contribuţii deloc lipsite de interes în ceea ce priveşteopera lui Ion Heliade Rădulescu, Eminescu, G. Călinescu şi Ion D.Sîrbu, iubire fidelă şi nedezminţită a autoarei, căruia i-a şiînchinat, de altfel, un aplicat studiu, privitor la incitantuljurnal apărut după 1989, intitulat Ion D. Sîrbu sau suferinţaspiritului captiv (1999).

De asemenea, constantele contribuţii din presa culturală indicăun netăgăduit interes al Elvirei Sorohan pentru recitirea permanentînnoitoare a clasicilor. Nu aş fi stăruit asupra acestei şi aşaparcimonioase prezentări a unei activităţi prestigioase a criticiinoastre dacă însăşi autoarea nu m-ar fi incitat, alegând să-şiînsoţească volumul cu un fragment din eseul lui Călinescu,Critică şi creaţie, în care "divinul critic" plusează, înspirit ludic propriu, mimând o modestie ce nu-i era nicidecumcaracteristică, negându-şi căderea de a judeca operele autorilortineri şi încercând să-şi creeze aura unui exeget ce se apleacăexclusiv asupra operelor cărora patina timpului le-a acordat girulvaloric: "Un tânăr m-a invitat cordial să mă ocup şi de scriitoriiactuali. Nu-i ignorez şi nu-i socotesc nevrednici de atenţiacriticii. Dar eu nu sunt critic profesionist, vocaţia pentru acestgen îmi lipseşte, deşi probabil că nu şi spiritul critic. (…)Fiecare generaţie îşi creează criticii săi, care, chiar cândgreşesc, simt mai de aproape bătăile inimii contemporanului lor,precum aud mai sonor pulsaţiile a ceea ce a rămas viu din operatrecutului. Eu, dacă aş fi critic, m-aş prinde de ei, spre a evitasă mă rup de prezent, zburând prea sus." Folosit ca argument alprezentului volum, fragmentul mai sus citat (şi trunchiat, înacelaşi timp) mută ironia călinesciană, consolidând o pertinentă,deşi ludică, oblică justificare a cărţii de faţă. Autoareaînţelege, desigur, foarte bine că a fi critic al actualităţii nuînseamnă neapărat a face critică de întâmpinare, a fi preocupatexclusiv de operele imediatei realităţi literare, ci, măcar înaceeaşi măsură, a produce noi interpretări ale unor texte vechi,clasicizate, trecute prin grila de lectură, uneori inhibantă, darcu atât mai provocatoare, a unor iluştri înaintaşi. Acesta este, defapt, marele pariu al oricărui exeget, proba infailibilă care, laora bilanţului, îi poate confirma sau nu reuşita, căci texteleocazionale îşi pierd, în pofida utilităţii lor de moment, miza,efortul de sinteză fiind cel apt să ducă mai departe numelecriticului (şi aşa blamat de unii utopici ai gestului cultural).Şi, într-un fel, volumul Singurătatea scriitorului marcheazăun bilanţ, pe care am toate motivele să-l consider câştigător,chiar dacă, încearcă să ne convingă cei ajunşi la momentulrecapitulării memorialistice, oricât de impresionant ar fihoraţianul "monument" pe care un autor reuşeşte să-l clădească de-alungul unei vieţi, justificata satisfacţie lasă întotdeauna locunei nostalgii fireşti, care încearcă spiritele suficient de lucidepentru a nu se lăsa zidite de trufaşa şi narcisiacaautosuficienţă.

Această ultimă carte pare a fi cea dintâi ce ia naştere în urmaunor preocupări disparate ale autoarei. Şi totuşi, se va vedea,selecţia nu este deloc întâmplătoare, căci eseurile riguroase cecompun cuprinsul prezentului volum se preocupă de autori şi operecare "au marcat momente de cotitură în dezvoltarea literaturiiromâne", luând-o înaintea cursului firesc al evoluţiei discursuluiliterar autohton şi, în unele cazuri (Urmuz, de pildă), fiindinovatoare chiar la nivel european. O miză ambiţioasă şi riscantă,în acelaşi timp, dat fiind faptul că unele excese în aceastădirecţie au condus la o ideologizare a discursului critic, dândnaştere acelui mutant pus în slujba puterii comuniste la fineleanilor '70, aşa-numitul protocronism. Nici urmă de asemeneaalunecări ale condeiului, însă, în cazul de faţă, totul fiind supusunui echilibru propriu activităţii critice a Elvirei Sorohan,dublat de inedite unghiuri de lectură, mulate perfect pespecificitatea fiecărei opere discutate.

Ce i-ar uni, aşadar, pe Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Urmuz şiGeo Dumitrescu, căci ei sunt eroii acestei cărţi? În primul rândfaptul că, într-un fel sau altul, fiecare dintre ei a ignorat uncanon deja instituit, nu s-a supus modelului scriptural în vigoare,negându-l şi iniţiind, în acest mod, o altă cale generoasă, propicedepăşirii unor poncife supărătoare sau, performanţă mai dificilă,chiar resemantizării acestora. Neagreând ideea păguboasă a unuicomplex al provincialismului, propriu scriitorului român, de carenu se lasă influenţat, cerebralul critic notează cu reconfortantălimpezime nota de unitate a cărţii, care analizează patru mostreconcludente de "singurătate" a scriitorului, nesecondat în demersulsău de nici un contemporan: "Fiecare dintre studiile noastredemonstrează că, cel puţin în aceste cazuri, provincialismul este oprejudecată, contrazisă de îndrăzneala imaginaţiei dezlănţuite încontact cu literatura lumii, concurând-o valoric (Cantemir) sauignorând-o cu dezinvoltură (Creangă), negându-i cu îndrăznealăclişeele învechite (Urmuz) sau problematizând starea poeziei şiregimul creatorului ei când liber, când sub şenilele istoriei (GeoDumitrescu)." Avem de a face, prin urmare, numai cu momente deruptură în evoluţia literaturii române, cu opere care, deşi nu s-ausituat într-un previzibil orizont de aşteptare, reuşesc să impunăun nou pattern stilistic, reabilitând un discurs literar cedădea clare semne de senilitate. Dintre aceşti patru scriitori,precizează autoarea, "fiecare, în felul lui, dă un spectacol alreorganizării şi prefacerii limbajului literaturii, este atât deoriginal, încât este unic."

Cel care deschide această serie norocoasă a literaturii româneeste, cum era şi firesc, Dimitrie Cantemir. Recunoscut specialistîn opera marelui cărturar moldovean, Elvira Sorohan adânceşte, cualte mijloace însă, mizând de astă dată mai mult pe instrumentelenaratologiei, anumite perspective propuse în studiul, devenitclasic, Cantemir în cartea hieroglifelor. Recunoscând de labun început faptul că romanul pricipelui cu greu îşi mai câştigăcititorii, transformându-se, cu trecerea timpului, într-o lecturăce pretinde suficiente abilităţi penru a inhiba, de care numai uncititor "de elită" se mai poate bucura, autoarea îi demonteazăstructura, descoperind modernitatea textului tocmai în unelemijloace de compoziţie viabile şi în proza actuală. Povestirea înramă, strategia epistolelor, a documentelor fictive, ce aducmultiple perspective asupra unui anumit eveniment, visul cu funcţiepremonitorie, dar şi cu specifice implicaţii psihologice, procedeulmise en abîme, discursurile personajelor ca mijloace decaracterizare sau parodierea retoricii clasice şi alte procedeenarative contribuie la alcătuirea unui fir epic labirintic, cetrebuie recompus de către cititor asemenea unui puzzle,refuzând diegeza liniară, aşa cum cele mai multe titluri ale epociiîi puteau sluji drept model. În contextul culturii române, Cantemirpune, de fapt, piatra de temelie, întemeind discursul ficţional.Puse în pagină cu abilitate, exemplificate şi explicate culimpiditate şi aplicaţie, toate aceste elemente conving demodernitatea romanului cantemirian, de actualitatea sa neostoită,pregătind deja terenul pentru următoarea etapă în reconsiderareacapodoperei discutate. Recitind cu maximă atenţie şi spiritasociativ partea a treia a romanului, care le apărea celoralţicritici drept o reiterare a discursului utopic, ţinând cont defaptul că, desigur, enciclopedistul Cantemir nu avea cum săocolească lectura clasicelor utopii, devenite model de scriitură ladebutul epocii Luminilor, Elvira Sorohan citeşte în fragmentulrespectiv, foarte convingător, o deconstrucţie a discursuluiutopic, ba chiar o primă mostră (involuntară, evident) deconstrucţie antiutopică. Exagerarea descriptivului, propriurealizării lumii fictive a utopiei, cetatea Epithimiei care, deşiaparent ideală, dar artificioasă, devine mai degrabă obiect alsatirei decât "model de perfecţiune ideală", lăcomia devenită zeututelar al unei lumi din care viciul a muşcat iremediabil - sunttoate acestea argumente eficient puse în valoare pentru a convingepână şi un cititor firoscos de faptul că fragmentul cu pricina esteo discreditare timpurie a discursului utopic şi nu o mostrăautentică de utopie, pentru care, se pare, spiritul românesc nu agăsit suficiente resurse. Concluzia acestui inspirat demers estelipsită de echivoc şi merită a fi urmărită în datele ei maiamănunţite: "În Balcania nu e loc nici măcar de utopia ca utopie,în schimb e loc de antiutopie. Orice proiect umanitar era inhibantde istoria constrângerilor şi opresiunii. De aceea cultura noastrăscrisă poate fi socotită una dintre <<culturile lipsite deutopie>> ca proiect de viitor şi de aceea dispusă mereu să seîntoarcă spre trecut." Este o pistă pe care cine s-ar încumeta săpurceadă, urmărindu-i resorturile şi căutând să analizeze cauzele,ar obţine profitabile rezultate.

Iată-ne ajunşi, astfel, la unul dintre simptomele cele maiinteresante ale unei stranii "personalităţi a literaturii române",portretizată, de fapt, în modul cel mai credibil, în această carte:acela de a crea mai întâi antiforma, nedezvoltând condiţiilepropice impunerii formelor definitorii pentru o cultură matură: nuavem epopee, dar, la finele epocii Luminilor, Budai-Deleanu creeazăparodia uneia, romanul nostru îşi dă adevărata măsură abia însecolul XX, dar prin 1865, un autor, a cărui identitate rămâne încăincertă (bănuielile se îndreaptă către Radu Ionescu), scrie unroman, Catastiful amorului. La gura sobei, în care parodiazămajoritatea procedelor realiste, iar în prima parte a veaculuitrecut Urmuz (al cărui caz este pe larg discutat în volumul defaţă) trece peste complexul absenţei unei specii consideratecomplexe, cea romanescă, detaşându-se, prin negaţia implicită încazul parodiei, de un model inexistent în literatura noastră saucare, oricum, nu avusese timp să-şi creeze poncifele.

Este exact ceea ce criticul scoate în evidenţă atunci cândanalizează antiliteratura lui Urmuz, desluşind mijloaceledeconstrucţiei şi aşezându-l pe insolitul scriitor din Buzăuîntr-un ilustru context, pe care, se pare, acesta l-a anunţat şi,prin intermediul lui Tristan Tzara şi Eugen Ionescu, chiar l-ainfluenţat decisiv. Admiţând cu măsură că "despre mare literaturănu poate fi vorba", autoarea scoate în evidenţă procedeeleexperimentale prin care Urmuz "bulversează, negator, regulileadmise ale operei literare", văzând în el un precursor alsuprarealismului, fără însă să exagereze în direcţia aceasta, cipreferând să ofere explicaţii aprofundate unor aspecte prea puţinexplicate de cercetătorii anteriori ai Paginilor bizare.Scriitura lui Urmuz, deşi reprezintă o limită în sine, deviind înmanierism, deşi îşi epuizează rapid formula, deschide, totuşi, ocale a maturităţii literaturii, ce va deveni regulă generală dupăaceea. Grotescul propriu celor câteva proze nu este unul desuprafaţă, ci unul de viziune, căci nu numai clişeele literare suntvizate, ci chiar şi automatismele vieţii. Cu alte cuvine, cumsintetic observă criticul, "pretutindeni în textele lui Urmuzretorica nonsensului îşi asociază şi grotescul metamorfozăriifiinţei în obiect." Este vorba, prin urmare, de o viziune proprie,care va sta apoi la baza creatorilor literaturii absurdului, prinurmare de o cultivare adânc motivată a acestei categorii esteticefolosită uneori în mod exclusiv decorativ.

De altfel, cercetarea mecanismului prin care funcţioneazăgrotescul este principala preocupare a Elvirei Sorohan şi în ceeace priveşte opera lui Ion Creangă. Considerat a fi "scriitorulromân cel mai liber de canoane", nu numai "penru că se desparte deele sau le neagă, ci, pur şi simplu, pentru că nu le cunoaşte, iardacă ştie că există, le ignoră şi râde de ele, în sinea lui",scriitorul humuleştean (accentuez acest termen, opunându-lcelui de povestitor, adesea folosit cu o conotaţiereducţionistă), alcătuindu-şi o "religie a râsului", supuneumorului său dominant, apetitului pentru hohotul homeric sau nu,întreaga viziune asupra lumii, care devine o sursă nesecată deburlesc. De aceea, consideră pe bună dreptate autoarea, propriuoperei lui Creangă ar fi un aşa-numit "grotesc rizibil", care, deşirăstoarnă cu totul coordonatele frumosului, nu produce, cum seîntâmplă de obicei, efecte de spaimă. De aici până la a demonstra,în urma unor aplicate şi competente analize pe text, ideea, delocfăţişă, dar nu lipsită de temei, a unui exerciţiu subtil de"parodie subtilă a grotescului terifiant" nu mai este decât un pas,firesc în ordinea impecabilă a demonstraţiei. Creangă apare,astfel, nu tributar primitivei mentalităţi populare, ci posesor alunei viziuni proprii, conform căreia "râsul produce o nivelaresuportabilă între frumos şi urât, uman şi diabolic." Spiritul săuconciliază, în loc să erodeze satiric, astfel încât până şigrotescul, mai degrabă de limbaj decât de fond, devine unulîmblânzit, dar nu lipsit de rafinament.

În fine, un ultim capitol al acestei pledoarii pentruspecificitatea insolită a literaturii române, pentru lipsa decomplexele minorităţii în concernul inhibant al literaturiloreuropene îl reprezintă cazul generaţiei ce s-a închegat în jurulrevistei "Albatros" şi în special al mentorului acesteia, probabilcel mai important poet al grupării, Geo Dumitrescu. Noutatea pecare acest moment îl aduce este ipostaza unei avangarde moderate,care, urmându-i cronologic celei arhicontestatare, negatoare şi,ironic, clasicizate, simte nevoia înnoirii, dar nu ca scop în sineşi nu cu preţul sacrificării totale şi irevocabile a ceea ce econsiderat viabil în tradiţie. Prima grijă a acestor scriitori estede a cultiva poezia "ca artă cu discurs accesibil", într-o perioadăîn care iconoclasmul avangardist declarase, fără drept de apel,inutilitatea şi chiar moartea literaturii. După cum demonstrează,recurgând la atente analize ale textelor semnificative, criticul,Geo Dumitrescu valorifică cel mai inspirat această direcţie,scriind o poezie ce mizează pe ironia strunită, pe ţinerea în frâua sentimentului ce tinde să acapareze spaţiul cerebral al poemului,fără a renunţa, însă, la necesara coerenţă.

În concluzie, cartea Elvirei Sorohan analizează patru cazuriatipice, ale unor scriitori neurmaţi în demersul lor de congeneri,care îşi depăşesc într-un fel epoca, anunţând tendinţe fertilechiar pe plan european şi conturând un profil inedit al literaturiiromâne, apt să ne debaraseze de cioranianul complex al apartenenţeila o cultură minoră; provincialismul nu ne este specific şi deaceea nu trebuie să devină inhibant. Şansa literaturii române de ase afirma este, poate, tocmai scoaterea în faţă a acestor bizareriicare, deşi aproape inexplicabile, pot suplini, prin valoarea lorparticulară, rolul unei bogate şi germinative tradiţii.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţulConstanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrulFacultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctorîn filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şieseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilordin România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiriliterare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiulpentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentrudebut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Paginidespre literatura română contemporană (Premiul pentru criticăal revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română.Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole îndiferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume,antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al UniuniiScriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru LiteraturăGenerală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în"Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" aRadio Iaşi, din 2006.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO