Primul meu soc pe pamant polonez a fost sa vad numele lui Kantor pe toate ghiseele de schimb valutar. Mi s-a spus mai apoi ca numele lui inseamna chiar asta - adica "schimb/schimbare" -, iar apoi mi s-a parut ca popularitatea acestui cuvant in limba poloneza este un fel de semn ca si teatrul are un loc generos in aceasta societate.
Incredibil, dar adevarat
Cat de generos - aveam sa aflu la capatul celor sase zile petrecute in Varsovia si Poznan, doua dintre numeroasele centre teatrale ale Poloniei. Vizita fusese organizata de Institutul Polonez din Bucuresti, al carui director, Jaroslaw Godun, nu oboseste sa anime viata culturala a capitalei noastre, aruncand insa "buzdugane" si in alte orase, ba chiar si la Chisinau, fiind, dupa cate stiu eu, unul dintre putinii care mai tin minte, dupa prabusirea glorioaselor poduri de flori, ce anume ne leaga de Moldova. In fiecare an, Institutul Polonez trimite grupuri de romani in Polonia, ca sa afle cum "merge" acolo viata culturala, in dublul scop de a promova cultura din care face parte, dar si de a da impulsuri culturii in care s-a stabilit gratie functiei. Nu stiu exact ce se intampla dupa ce romanii se intorc acasa, dar stiu sigur, acum ca am fost unul dintre ei, ca avem foarte multe lucruri de invatat de la polonezi.
Destinatia noastra finala - a grupului condus de Mirela Lazar de la IP si alcatuit din Anca Maniutiu, Visky Andras, Larisa Turea, Vlad Massaci si cu mine - era Festivalul Malta de la Poznan, dar inainte de a pleca acolo am petrecut doua zile la Varsovia. Cum am ajuns, ne-am intalnit cu Pawel Sztarbowski, directorul departamentului de promovare al Institutului Teatral, despre care ajunsesera ceva zvonuri si in Romania. Incredibil, dar adevarat: cu cinci ani in urma, statul polonez a infiintat cu bani de la buget un institut menit sa stranga, sa claseze si sa puna in valoare arhiva teatrala a tarii, iar pe de alta parte sa promoveze in strainatate teatrul polonez. Inca de la intrare ne-am facut o impresie, fiindca pe iarba din fata micii terase a cladirii superbe - monument de patrimoniu - erau intinse cateva sezlonguri avand imprimate pe ele... afise de teatru. Angajatii institutului pregateau expozitia de afise de teatru din toate timpurile care avea sa se deschida in curand. De anul trecut, pe langa exploatarea arhivei, prin expozitii, publicatii, discutii si acces la arhiva si libraria de teatru, institutul organizeaza si un festival, o panorama varsoviana a teatrului din toata tara, iar materialele de presa de la prima editie sunt impresionante. E suficient sa le citesti (sunt bilingve) ca sa-ti dai seama ca exista in aceasta tara o extraordinara efervescenta a teatrului, multe nume noi, multe spectacole controversate, o activa redescoperire a clasicilor literaturii nationale, un discurs critic convingator si o admirabila diversitate, toate menite sa trezeasca invidia (buna) a celui venit dintr-o tara in care teatrul, cu mici exceptii, se scalda in ape caldute si tulburi. Pentru promovare, tinerii angajati ai Institutului, cu o medie de 30 de ani, ni s-a spus, au creat un site special, trimit newsletter-uri informative unei liste de colaboratori internationali, iar pentru festival au angajat o echipa de tineri pasionati care fac "filme despre spectacole", postate apoi pe Youtube si pe site-ul festivalului. Tot institutul a organizat, in urma cu cativa ani, un concurs pentru a pune bazele a ceea ce ei au numit "Noua forta critica", iar rezultatele nu au intarziat sa apara: noi nume de critici s-au afirmat, iar faptul ca proveneau din varii domenii n-a mai contat pentru nimeni.
Eram deja putin apasata cand am plecat prin parcul frumos in mijlocul caruia se afla aceasta institutie de care teatrul romanesc are nevoie ca de aer. Iar asta nu era decat inceputul.
Recuperarea trecutului recent prin docudrame
A doua zi, la Teatrul National, am aflat de la directorul adjunct Tomasz Kubikowski ca lucrurile seamana destul de bine cu cele de la noi - repertoriul destul de amestecat, criterii incerte in alegerea titlurilor si a regizorilor. Dar... teatrul are deschidere europeana declarata, pusa in practica prin invitarea unor regizori din afara, programe educationale serioase, pentru crearea unui nou public, workshopuri de dramaturgie finalizate cu prezentarea de mici spectacole intr-un studio dedicat acestui gen de manifestari si, mai ales, are o sala studio perfecta, flexibila, transformabila in varii forme, un spatiu care te inspira de cum intri in el si pentru care s-ar bate orice regizor.
La Teatrul National de Televiziune, cunoscand-o pe directoarea Wanda Zwinogrodzka, am capatat motive in plus de admiratie. Cu cativa ani in urma, a existat o tentativa de desfiintare a programului care a "leganat" atatia polonezi in serile de luni. Incercarea a fost soldata cu un esec in urma protestelor generale declansate. Revenit pe pozitii, teatrul de televiziune nu s-a mai multumit doar sa exploateze bogata arhiva pe care o are in posesie, ci a inceput sa si produca spectacole, sa si preia productii ale teatrelor, iar, mai nou, sa creeze o serie de docu-drame - sub titlul Stage of facts - bazata pe fapte reale si menita sa ajute la redescoperirea trecutului recent. Acest program a dublat ratingul teatrului la TV si i-a convins pana si pe cei mai sceptici de rolul pe care o asemenea institutie il poate juca. Daca e condusa de cineva in stare de asta.
De vizita la sediul redactiei Gazeta Wiborcza jurnalistul din mine o sa-si aminteasca mereu, fiindca nimic nu se compara cu atmosfera buna dintr-o redactie, creata atunci cand oamenii cred in ceea ce fac si sunt rasplatiti prin a fi cititi de o opinie publica vie, animata, demna sa le comenteze articolele. GW isi pastreaza un tiraj constant de 450.000 de exemplare, in ciuda faptului ca are doua editii electronice si nu se teme sa includa 12 pagini dedicate culturii in fiecare numar!!! Din intalnirea cu reprezentantul departamentului cultural al ziarului am retinut multe, dar ceva nu-mi iese din cap cu nici un chip: cand a murit regizorul Ingmar Bergman, GW a dedicat memoriei acestei uriase figuri a filmului secolului XX nu mai putin de 12 pagini. No comment.
Inainte sa plecam spre Poznan, avand deja o imagine despre ce inseamna trecutul si memoria pentru polonezi, am intrat in cea mai prestigioasa galerie de arta din Varsovia, unde am vazut o expozitie care ne-a mai reparat putin moralul: dadaEast, o trecere in revista istorica, pana in zilele noastre, din care merita pomenite nume precum Lia si Dan Perjovschi, Ion Grigorescu, Stefan Constantinescu, Ioana Botea si multi altii.
Tocmai cand cumparam un album Jozef Szajna din magazinul muzeului, Mirela mi-a spus ca aflase cu o zi in urma intr-o convorbire cu Jaroslaw Godun ca Szajna a murit - era 25 iunie, el murise in ziua dinainte si n-am sa uit niciodata cum si in ce moment am primit aceasta veste. Putinul pe care il stiam despre el din carti se completeaza acum cu voluminosul album in care toata viata parca ii e prinsa in ace, cum sunt prinsi fluturii in insectar. Fotografiile din spectacolele lui intrate in istorie redau incredibila modernitate a acestor creatii ce prindeau viata in deceniile 60-70, in plin regim comunist, fiind descoperite, in ciuda incercarilor de izolare, de catre un Occident care le-a adoptat imediat ca pe o gura de oxigen, asa cum i-a adoptat pe Grotowski si pe Kantor. Iata o diferenta radicala fata de ceea ce se intampla cu teatrul romanesc, mult mai putin "exportat" si "exportabil" - ieri ca si azi.
Teatru in parcuri, in piata, sub pod si la abator
Festivalul Malta a implinit anul acesta 18 ani, exact ca Festivalul National de Teatru de la Bucuresti, desi ca profil seamana mai mult cu Festivalul de la Sibiu. Vremea buna din iunie i-a permis o dezvoltare in directia teatrului de strada, insa nu a fost singurul factor, cel principal fiind constituit de interesul mai multor trupe poloneze pentru acest tip de exprimare directa. E momentul aici sa subliniem ca "teatru de strada" nu inseamna deloc trei clovni cu mingiute sau vestitele statui umane de prin pietele capitalelor turistice, asa cum inca mai cred unii oameni de teatru de pe la noi, ci productii elaborate, concurand in imaginatie si forta de expresie cele mai bune spectacole indoor.
Dar primul spectacol vazut la Malta venea dintr-o cu totul alta zona, respectiv zona imprevizibila si inca neconturata, dar plina de posibilitati a "teatrului virtual" ("o contradictie in termeni", cum l-a definit Anca Maniutiu, profesor universitar care printre altele preda si un curs cu acest subiect). In SHE, spectacol multimedia plasat in spatiul fabulos al vechiului abator al orasului, dedicat in ultimii ani intamplarilor culturale (da, si de asta ducem lipsa, la noi in asemenea spatii dezafectate se fac numai malluri!), regizoarea Isabella Gustowska face cronica unei singuratati ce pare si mai acuta in inima marilor orase. Hala uriasa, cu mai multe incaperi, se umple de imagini filmate si montate, proiectate apoi pe pereti, in cercuri succesive, in fiecare dintre ele desfasurandu-se aceasi cautare asidua a "Ei", a perechii, a femeii ideale ascunse acolo, in multime. Plecand de la Google map, intr-o succesiune de focus-uri, imaginea cauta, cauta cu disperare si se opreste din cand in cand, decupand chipuri de femei din multime, intr-un ritm ce dezvolta o poezie proprie. Intr-o alta incapere, imaginile de pe pereti sunt completate cu o bucatica de oras recreat printr-o promenada pe care se plimba cupluri, femei cu catelul in lesa, ba chiar si o fata pe bicicleta. Cautarea este si a spectatorului, care trebuie sa parcurga un traseu prin salile aflate in semiobscuritate, alaturi de persoane necunoscute. Intr-un colt va descoperi cum se concureaza imaginea filmata cu fiinta vie, prezenta - o fata reda in limbajul mutilor un discurs ce ramane strain celui ce nu cunoaste limba - in altul va urmari o proiectie cu doua avataruri, un el si o ea care se cunosc in Second Life, iar altundeva, va putea trage cu ochiul, ca un adevarat voyeur la doua fete care probeaza haine, intr-o camera a carei podea este acoperita de tesaturi abandonate. E o calatorie in necunoscut, acompaniata de o muzica buna si care te face sa te gandesti la propria singuratate, la propria cautare a celuilalt, la anxietatile contemporane care se hranesc din cu totul alte temeri si griji decat anxietatile generatiilor anterioare. Decupajul alert al imaginilor, ritmul de videoclip, constructia generala, gen happening, posibilitatea data spectatorului de a-si croi propria poveste din multitudinea de imagini care se repeta ciclic - toate fac din aceasta "media story" cum o supranumeste autoarea ei, un produs demn de tot interesul, un pas decis catre ceea ce ar putea fi teatrul viitorului.
In acelasi loc, Vechiul abator, care s-a dovedit extrem de mare, am vazut imediat dupa She, inaintand in noapte, productia Teatrului Clipa, in colaborare cu Teatrul Strefa Ciszy - Salto Mortale, "circ negru pentru sase piane si doisprezece actori", cum l-au definit creatorii sai. Spectatorii, stransi intr-o curte interioara, sunt mai intai tinuti sub observatie de cateva reflectoare care "baleiaza" multimea, creand o stare similara cu aceea de teroare. Deodata, apare de niciunde un convoi al mortii, asemeni celor despre care se povesteste ca existau pe vremuri in lagarele de concentrare: muzicanti care canta inainte sa moara. Alaiul alcatuit din personaje bizare, amestec de circari si ciocli va strange cele sase piane aruncate prin curtea interioara si le va "tortura" sub ochii spectatorilor, transformandu-le in scena pentru coregrafia lor distructiva, smulgandu-le corzile si calarindu-le ca pe niste animale de povara. Grotesca demonstratie de forta are loc in ritmul unei excelente muzici de jazz din care lipseste tocmai pianul, care lasa loc instrumentelor de suflat sa planga aceasta lenta disparitie. Finalul in care pianele partial dezasamblate sunt transformate, prin suprapunere, intr-o scara anonima de bloc, pe care se peregrineaza oameni obisnuiti si indiferenti (doar un copil pare sa observe clapele pianului si incearca sa le ridice, curios, oprit insa de un adult) ne aminteste ca productia se bazeaza pe o istorie reala a distrugerii de catre nazisti a pianelor abandonate de populatia de origine evreiasca a Varsoviei. Si ca istoria cade prea usor in uitare, ceea ce genereaza pericolul ca ea sa se repete.
Picioroangele metafizice
Despre teatrul Biuro Podrozy aflasem cu cativa ani in urma, cand constituise senzatia Festivalului Artelor de Strada de la Valladolid. Vazusem trei spectacole ale lor Carmen Funebre, Pigs si Macbeth si de fiecare data am fost impresionata de forta metaforelor pe care le deseneaza acesti actori jucandu-se degajat cu materialele inflamabile si alergand pe picioroange ca niste acrobati bine antrenati. Povestea pe care actorii trupei (al carei nume inseamna "agentia de voiaj", ales ca sa ironizeze interdictiile de circulatie de dinainte de '89) o spun in cea mai noua productie a lor, H of D (prescurtarea sintagmei "heart of darkness" dintr-o nuvela de Joseph Conrad, care a inspirat spectacolul) are in inima ei conflictul valabil peste tot in lume dintre bogati si saraci, problema foarte actuala in tarile postcomuniste unde societatea e in plina scindare. Jucat sub podul Przemsysl de langa Poznan, tocmai pentru a-i gasi pe homelesi "la ei acasa", spectacolul foloseste instrumentele obisnuite ale trupei, focul si picioroangele (plasate aici astfel incat cei ce "deratizeaza" o comunitate de homelesi sa para fiinte hibride, aseptice, in costumele lor de protectie asemanatoare cu ale astronautilor), la care adauga un cub pentru proiectii video foarte high-teck, care da un tuseu science-fiction spectacolului. Regizorul Pawel Szkotak nu ia partea nici bogatilor, nici saracilor, el face aluzie numai la raul provocat de aceasta polarizare ce sfarseste prin a afecta umanitatea in general, injectand ura si violenta in oameni.
Intamplarea a facut sa-i intalnim chiar la urma pe aceia care sunt in Polonia o adevarata legenda a disidentei: actorii fondatori ai Teatrului Osmego Dnia (Teatrul Zilei a Opta). Cu o istorie absolut impresionanta, din care nu lipsesc persecutiile politice, reprezentatiile date in biserici, cand teatrul le-a fost inchis in urma Legii martiale, exilul in Italia si reintoarcerea acasa dupa 1990, Teatrul Osmego Dnia este exemplul perfect de activism artistic de cea mai inalta clasa. Mereu atenti si prezenti in spatiul public, cu o atitudine critica exprimata in productiile lor, actorii de la Osmego Dnia au impins pana la ultimele consecinte nevoia lor de exprimare libera, fara sa cedeze in fata amenintarilor si persecutiilor. Reintorsi dupa 1990 in Polonia, ei se bucura acum de o recunoastere binemeritata, iar finantarea de catre stat a proiectelor lor le permite un confort generator de excelenta artistica. Cel mai nou spectacol al lor, Czas Matek (Timpul mamelor) este o alegorie avand in centrul ei povestea unei mame care isi pierde fiul intr-un razboi. E vorba de fapt despre toate mamele din lume, despre toate razboaiele in care pier fiinte nevinovate - fiinte concepute si crescute cu dragoste si odata cu care mor toate sperantele investite in ele de catre cei apropiati. Operand cu trei scene plus dispozitive mobile ce fac din cand in cand trecerea de la o scena la alta (trecere decupata altfel prin luminile reflectoarelor), artistii Osmego Dnia au folosit cele mai noi tehnici - proiectii video sofisticate, inclusiv proiectii pe fum, perdele de lumina, proiectoare puternice care "duc" imaginea pana si pe copacii din parcul in care se joaca spectacolul, lumini spectaculoase si mecanisme ce fac vizibili actorii chiar de la distanta - pentru a crea metafore scenice rafinate prin care vorbesc despre o tema mereu actuala. Felul in care seria de numere anonime ale soldatilor disparuti, proiectate mai intai pe cerul intunecat si pe copaci, se transforma deodata in chipuri din fotografii "aruncate" pe bucati de carpa tinute de mamele lor, capatand astfel identitate, nu poate fi uitat curand.
Dans non-stop
Am mai vazut la Poznan, aproape fara sa ne fi propus, spectacolele din piata mare a orasului - locul in care am mai trait o uimire: si anume aceea ca marcile de bere care isi faceau reclama pe umbrelutele teraselor sponsorizau fie centre culturale, fie teatre din oras! Asta in timp ce la terase se urmareau, cum era si firesc, meciurile Campionatului European. Oare cand o sa vedem o marca de bere de la noi mandrindu-se ca sprijina o institutie culturala? (Din ciclul "intrebari fara raspuns" provocat de intalnirea cu Polonia.)
Si am mai vizitat Teatrul de Dans, o institutie ce functioneaza de 35 de ani si, fara sa fi avut vreodata un sediu propriu (e gazduit de liceul de balet din oras), a produs zeci de spectacole, a invitat mari coregrafi ai lumii, a organizat si organizeaza cursuri de mare succes la care se inscriu dansatori din toata lumea. In festival, au propus o noapte a Teatrului de Dans, in care au prezentat spectacole de la ora 21.00 la ora 2 noaptea, non-stop, in toate spatiile disponibile, inclusiv in curtea liceului de balet. O sarbatoare care a facut sa se umple cladirea de tineri dornici sa petreaca o altfel de noapte in oras.
Daca ar fi sa trag vreo concluzie dupa aceasta vizita densa, as spune ca sunt in admiratie - atatea idei demne de a fi urmate, atatea strategii numai bune de invidiat, atata normalitate care lipseste la noi -, dar si ca intalnirea cu un loc in care "se poate" iti da curaj sa incerci sa faci ce poti ca sa misti si tu lucrurile inainte.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
