Doghy trase incă o duşcă din sticla de pălincă incepută, apoi mi-o intinse in tăcere. Am stat o clipă in cumpănă, să beau sau să nu beau. Imi era teamă că, mărind doza, imi voi pierde o parte din echilibrul pe care-l câştigasem bând regulat, la intervale de timp bine chibzuite. Nu l-am refuzat şi am mai tras un gât.
"Stokholmul, incepu el, e un oraş apăsător, care-ţi tulbură simţurile. Nopţile prelungite, luna aruncată sus pe cer, stâncile şi intinderea nesfârşită a apei, ca şi dorul de acasă, te imping uneori la gânduri negre. Mărturisesc că am ajuns deseori, aproape fără motiv, in pragul sinuciderii. Când trec prin astfel de stări, simt nevoia să ies din casă in toiul nopţii şi să mă plimb pe malul Golfului Riddarfjarden. Mulţimea de cafenele luminate, amenajate pe bordul yahturilor, creează impresia de intimitate. De obicei, aleg o masă mai retrasă şi stau in faţa unui grog până dimineaţă. Intr-una din aceste escapade am făcut cunoştinţă cu Igmar Welmar. L-am intâlnit pe chei, la revărsatul zorilor. M-a impresionat statura lui inaltă, părul alb, faţa uscăţivă, brăzdată de un păienjeniş de riduri ascuţite, pelerina lungă şi pălăria desprinsă parcă din alte vremuri. Se plimba la pas milităresc pe chei, insoţit de un dog german scheletic, cu părul ros de molii, care il urma ridicându-şi solemn labele, de parcă ar fi participat la o paradă. Intreaga sa făptură iţi inspira deopotrivă teamă şi admiraţie. Curiozitatea, dar şi starea confuză in care eram după o noapte petrecută pe chei, m-a indemnat să merg in urma lui, studiindu-i gesturile. Mişcarea aceasta am făcut-o cumva intr-un mod inconştient. Il urmăream fără să-mi dau seama de ce fac acest lucru. Ceva mă atrăgea spre el. Bătrânul ajunse la parapet şi atunci am avut senzaţia (repet, mă aflam intr-o stare depresivă şi aveam, probabil, tendinţa să transfer sentimentele mele asupra altuia, empatizam, de fapt, ca să zic aşa, cu mine) că se va arunca in gol, aşa că m-am repezit să-l prind. Auzindu-mi paşii precipitaţi bocănind pe caldarâmul umed, bătrânul se intoarse brusc, desfăcându-şi braţe in lături. Executând o mişcare de rotaţie, de parcă ar fi fost compus din scripeţi şi din pârghii, dogul ce-l insoţea scoase un lătrat lugubru. Pe moment, m-au cuprins fiorii. Cu fruntea numai riduri şi părul alb trepidând in vânt, bătrânul făcu un pas spre mine, clătindu-se uşor pe picioarele sale lungi ca nişte catalige. L-am privit cu atenţie. Părea mult mai bătrân decât mi-am putut imagina urmărindu-i silueta. Pielea feţei lui era ca un palimsest mâncat de cariile vremii. Sau mai degrabă ca o monedă veche de argint, căzută intr-un pahar de brandy. Aerul nobil pe care-l degaja chipul său mă făcea să bănuiesc că in spatele păinjenişului de riduri ce-i brăzdau fruntea şi obrajii se ascund multe taine. Ce n-aş fi dat să descifrez măcar o parte din manuscrisul vieţii sale ce trecuse mult dincolo de zenit, fiind pe cale să apună.
Viaţa omului e ca un pom ce inverzeşte şi se scutură de frunze şi de fructe atunci când vine vremea. Aveam in faţa mea un arbore bătrân, pe ramurile căruia mai fluturau câteva frunze veştede. Eu căutam să văd insă şi fructele. Ele căzuseră de mult pe pământ şi putreziseră. Aroma lor imbălsăma aerul. Poate că ar fi trebuit să răscolesc in stratul de frunziş risipit in jurul lui ca să descopăr vreun fruct pe care putreziciunea nu-l afectase intrutotul. Poate aveam norocul să dau peste unul pe care intemperiile il conservaseră, stafidindu-l şi aducându-l in stadiul de relicvă. Vorbeam, desigur, de amintiri şi sentimente. Memoria lui selectivă, asemenea unui cufăr vechi adăpostea inăuntrul său tot felul de intâmplări şi fapte acoperite de un strat gros de praf. Totul trebuia cercetat cu delicateţe, uzând de semiintuneric, având grijă ca ţesăturile roase de molii să nu se destrame la lumină. Amintirile sale trebuie să fi fost asemenea unor haine vechi mirosind a mosc şi smirnă. Prin urmare, mi-am propus să fiu prudent, ca să nu răscolesc, iscodind-l, inlăuntrul său ceva extrem de dureros. Sau să stârnesc cine ştie ce orgolii sau vanităţi cufundate in uitare... Oamenii in vârstă sunt neaşteptaţi. Uneori, străduindu-te să le fi pe plac, constaţi că te privesc cu suspiciune. Pentru a nu le irita auzul, trebuie să imiţi vorbirea in şoaptă, chiar atunci când eşti nevoit să le ţipi la ureche, pentru a nu ştiu câta oară, aceeaşi frază, din care ei nu percep decât anumite cuvinte disparate. De asemeni, trebui să ştii să le zâmbeşti la timp, după cum, tot la timp, trebuie să ştii să-ţi ascunzi zâmbetul, luând o mină gravă, tocmai ca să nu stârneşti cumva bănuiala că iţi baţi joc de ei.
In meseria mea, m-am lovit de fel de fel de cazuri, unele mai ciudate decât altele... Cu ani in urmă, am avut in grijă un bătrân ce se ataşase atât de mult de mine, incât, de multe ori, trezindu-se la miezul nopţii, bătea cu bastonul in perete, cerând cu insistenţă să fiu adus la căpătâiul lui. Când fiul său, un avocat, se punea in mişcare şi soseam in camera ce-i servea de dormitor, bătrânul se ridica in capul oaselor, aruncând cu tot ce apuca in mine. <<Cine-i străinul ăsta pe care mi-l incercaţi să mi-l tot vârâţi pe gât?! Controlaţi-i buzunarele!>> Otto, aşa se numea bătrânul, trecea de la o stare al alta, devenind când avar, când foarte darnic. Işi strânsese argintăria intr-un cearşaf şi dormea săptămâni intregi cu ea la căpătâi. Apoi incepea s-o impartă in dreapta şi in stânga. Imi dăruia in fiecare seară câte un lucru de preţ. După un timp imi cerea să-i restitui totul indărăt. Se plângea, deseori, că nu are bani şi ne ruga să-i amanetăm lucrurile. Atunci mergeam la anticar. Ii plăcea să se tocmească indelung. Lăsa din preţ, apoi plusa din nou. Făcusem o inţelegere cu negustorii, care primeau marfa şi o expuneau in vitrină, unde zăcea uitată săptămâni intregi. Dacă apărea vreun amator, dornic să achiziţioneze vreo antichitate, vânzătorul spunea că obiectul fusese reţinut. Fiul bătrânului, pe care-l aveam in grijă şi care se numea tot Otto, ii cunoştea toate maniile, era intotdeauna pregătit să ia, cum se spune, hăţurile in mână, astfel că, atunci când il anunţam că tatăl lui e pe cale să intre iar in criză, făcea un rond pe la anticariatele şi casele de amanet, luând toate măsurile de precauţie. Contra unui mărunt comision, plătit din timp, el işi lua dreptul de a răscumpăra toate lucrurile indărăt. Când ajungea la fundul sacului şi nu mai avea ce vinde, bătrânul intra in panică. Stătea in pat şi işi număra banii, apoi ii ascundea intr-un ungher, plângându-se că a fost furat. Când ii găseam pachetele de bani, Otto incepea să ţipe, jucând, in cămăşoiul lui de noapte, lung pin’ la călcâie, tontoroiul pe pat. Refuza să pună mâna pe bancnote, făcând spume la gură şi urlând că sunt infestate de holeră. Inşiram mai intâi bancnotele pe o sfoară, prizându-le cu câte un cârlig de rufe, după care le dezinfectam cu spirt şi le puneam la uscat. Otto se liniştea pe moment, apoi din nou era apucat de pandalii. De data asta invoca faptul că bancnotele fuseseră falsificate. Cineva ii subtilizase banii in timp ce dormea şi pusese la loc bani falşi. Trebuia să aducem un expert. Nu aveam incotro. Bătrânul făcea spume la gură şi se tăvălea pe jos, ca un copil. „Vreau banii mei, vreau bănişorii mei... Cine mi i-a subtilizat, nemernicilor, să nu aveţi odihnă in mormânt!" Făcea plângeri la poliţie, spunând că fusese jefuit. Otto nu se lăsa până poliţia nu descindea la faţa locului şi făcea cercetări. Bătrânul insista ca tot personalul casei să fie luat in obiectiv. El insuşi participa la anchetă şi asista la interogatoriile ce se desfăşurau atât in casă, cât şi la secţia de poliţie. Intotdeauna, deveneam suspectul principal. Impins ca de un resort, bătrânul se ridica din scaunul lui de invalid, arătând cu degetul in direcţia mea: „Puneţi-l in cătuşe. El e hoţul! Avem de-a face cu un caz de cleptomanie clasic..." Cu părul alb ca neaua, plutind in jurul capului, Otto semăna cu un dirijor surprins de fulgerul inspiraţiei intr-un moment in care atât orchestra, cât şi sala se aflau in acalmie. Bătrânul comitea toate aceste propoziţii pe un ton cântat, lungind silabele, ca şi cum ar fi interpretat o arie dintr-o operă celebră. Cum să-ţi spun, rămâneam inmărmuriţi, şi eu şi gazdele şi poliţaii. Otto ne privea de sus, inţepenit intr-o poziţie nefirească. Apoi se dezlănţuia: <<Cum, răcnea el pe acelaşi ton cântat, incă nu l-aţi arestat!?>> Şi atunci când comisarii, participând la mascaradă, imi puneau cătuşele la mâini, inălţându-şi cu semeţie bărbia spre tavan, bătrânul ii oprea: <<Să nu comitem, totuşi, o greşeală>>, intona el, repetând: <<O greşeală, o greşeală, o greşealăăăă...>>, adăugând pe un ton neaşteptat de impăciuitor: <<Cleptomania e boală nobilă, ce se invecinează cu arta. Unii fură doar de dragul de-a fura... Cine oare işi va permitea luxul de-a aresta un artist pe care destinul il impinge din când in când spre nebunie?! Un Mozart sau un Paganini aveau şi ei, din câte ştiu, manii. Marile simfonii nu s-ar fi născut dacă artiştii nu ar fi subtilizat, in folosul lor, dar şi al omenirii, diversele sunete auzite in natură... Pe Beethoven de ce nu l-a incătuşat nimeni când a compus "Sonata lunii"? Veţi spune că inspiraţia i-a venit de undeva, de sus, din cosmos?! Eu vă spun insă că Beethoven n-a făcut decât să ciulească urechile şi să asculte sunetele pe care luna le emite atunci când se află intr-o fază critică şi să le transcrie pe portativ...>> Vorbea, desigur, de luna ce bintuie pe cer, nu de căţeaua doamnei Ignes ce-şi face de lucru pe sub mese, şi asta fiindcă n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o ar fi vorbit şi de căţea... Pe urmă Otto bătea câmpii făcând diverse comparaţii şi metafore, in care luna apărea când ca o tipsie de aramă plină de solzi de peşte in mişcare, când ca o pâlnie de gramofon, umplută cu coji de seminţe de dovleac amestecate cu floricele de porumb... <<Auziţi, tresărea bătrânul, cineva tot decojeşte seminţele şi ne scuipă resturile in cap...>> Adăugând: <<I-auzi cum pocnesc sunetele şi sfârâie lovindu-se de scăfârlie... Totu-i să ştii cum să pui mâna pe ele şi să le indeşi in timpane... Bătrânul Ludwig era un expert. Se juca scoţând notele din pălărie şi din mâneci pentru a le inşira pe portativ...>> Temperament coleric, compozitorul, după percepţia lui Otto, era deseori cuprins de o furie oarbă şi atunci alunga in vârtejuri sunetele inapoi spre lună, pentru ca apoi, printr-o mişcare neaşteptată, stârnind in jurul său un adevărat vifor, le aducea inapoi... Ăsta era Beethoven. Un maniac. Un depresiv... <<Unii numesc faptul acesta, spunea Otto, „inspiraţie. Eu insă vă spun că avem de-a face şi aici cu un caz tipic de demenţă. Credeţi că degeaba compozitorul a surzit? Dumnezeu l-a pedepsit pentru mania sa. Şi, totuşi, Beethoven, continua Otto, pervertindu-şi simţurile, a reuşit să păcălească forţele oculte. Ascuţindu-şi buricul degetelor, el a continuat să fure sunetele divine ce se desprindeau din corpurile cereşti. "Missa Solemnis" bătrânul Ludwig a compus-o fiind complet surd. Ca şi "Oda bucuriei", de altfel...>> Şi ajungând aici, Otto işi agita mâinile in aer, interpretând un scurt fragment din "Sonată"... Il priveam cu toţii fascinaţi. <<Cum vă explicaţi fenomenul?>> ne intrebă, mişcându-şi neliniştit ochii in stânga şi in dreapta. <<Avem de-a face cu un geniu. Cum poţi compune asemenea opere fiind surd?! Credeţi că simţul tactil poate inlocui auzul? Sau poate credeţi că un geniu n-are nevoie nici de auz, nici de văz, poate nici de raţiune, pentru a scoate la lumină o operă de artă? Vi-l inchipuiţi pe Michelangello pictând Capela Sixtină pe intuneric? Eu mi-l inchipui...>> Adoptând o atitudine maiestuoasă, Otto ne privi, de sus, cu superioritate. <<Desigur, că avem de-a face cu doi titani, ce-au imbogăţit patrimoniul omenirii cu opere nemuritoare. Credeţi că in reţeta geniului nu intră şi un pic de nebunie!? Toţi artiştii sunt maniaci şi cleptomani. Unii fură focul sacru, alţii se mulţumesc să subtilizeze cuvintele sau culorile sau sunetele ce se rotesc undeva sus in eter. Marile opere au existat dintotdeauna in Empireu. Marii cleptomani, apelând la o tactică de invăluire, făcând pe nebunii, au reuşit să le sustragă de la locul lor şi să le aducă pe pământ. Aşa s-au născut sonatele şi simfoniile, şi tot aşa a fost pictată şi Capela Sixtină...>> Bătrânul işi termină peroraţia, intonând ultimele acorduri ale "Odei", după care se lăsă obosit in căruciorul său. Şi atunci, nu ştiu de ce, m-am pomenit rostind numele lui Blake...<<Sigur că şi Blake a fost un maniac>>, răcni Otto. <<Un cleptoman care a furat de sus atât imagini, cât şi poeme intregi, transcriindu-le mai intâi pe nisip, apoi pe ziduri şi litogravuri... Eu insumi, la drept vorbind, in tinereţe am păcătuit, decupând note de pe portativ... Am preferat să fac ferfeniţă intreaga "Nuntă a lui Figaro" şi m-am trezit insurat. Când m-am dezmeticit, aveam deja in casă doi moştenitori. Atunci am sustras o partitură din "Bărbierul din Sevilla" şi unul a fost ras. Dar Dumnezeu m-a pedepsit pentru toate astea... M-a pedepsit. Şi acum sub patul meu de moarte aleargă note muzicale, in chip de şoareci şi gândaci... Aruncaţi o privire sub saltea...>> Ne lăsam in genunchi şi deschizând lanterna cercetam in fugă lucrurile ce se aflau depozitate acolo de cine ştie cât timp... Papuci, pantofi, cămăşi, capete de lumânări, papiote de aţă, sârme, sfori se amestecau cu cearşafuri rupte, cărţi, caiete, stilouri, ceasuri, roţi etc. etc... Un intreg munte de pietate se afla depozitat sub patul in care dormea bătrânul Otto.
Văzându-mă inlănţuit, bătrânul se muia, continuă Doghy. Eram inţeleşi. Comisarii cunoşteau bine cazul. La insistenţele fiului, mergeau la anticariate, de unde aduceau obiectele amanetate inapoi. Ii lăsau lui Otto un proces-verbal amănunţit, precizând că hoţii, pătrunşi de panică, abandonaseră coletul intr-un tomberon aflat in apropierea secţiei. Otto mă privea cu insistenţă. Iar după ce plecam, bătrânul iar intra in criză şi, frământându-şi cu disperare mâinile, mă chema din nou la el. Criza dura, de obicei, până dimineaţă. Când mijea de ziuă, bătrânul, incătuşându-şi mâinile sale de mâinile mele adormea pe loc. Spre seară, când se trezea, bătrânul Otto Henoleinen işi făcea mustrări de cuget. <<Tinere prieten, mi se adresa el, nu cumva te-am jignit in vreun fel?! Ştii, uneori, continua el cu un zâmbet pişicher, uneori, memoria imi joacă feste şi incurc lucrurile. Dacă am spus ceva nelalocul lui, te rog să mă ierţi. Bătrâneţea e o haină grea. Sufletul omului inainte de a se despărţi de trupul ce i-a servit drept sălaş trece prin multe incercări. El caută mereu să se intoarcă in trecut. Dar puterile nu-l mai ajută. Scleroza il apără de lumea prezentă şi-l pregăteşte pentru clipa când va uita tot. De aceea el se agaţă cu disperare de trecutul său, amestecând de-a valma intre ele intâmplările prin care a trecut şi oamenii ce s-au perindat prin viaţa sa. Din toate selectează câte o parte>>, mai adăuga el. A doua zi scena se repeta, cu mici variaţiuni. In ciuda necazurilor pe care mi le pricinuia, Otto imi devenise drag. Făcea, cum să-ţi spun, parte din viaţa mea. Uneori, devenea lucid pentru o clipă, chiar in timpul crizei şi imi cerea iertare, ca după asta să arunce cu oala de noapte in mine. Câteodată nici nu ştiam ce să mai cred, aveam impresia că Otto juca teatru. Poate că se plictisea sau poate că simţea nevoia să fie compătimit. Mult timp după moartea sa i-am simţit lipsa. Mă duceam la mormântul său şi ii vorbeam de zor. Ulmul aplecat peste piatra sa tombală se infoia uşor, ba intunecându-se, ba inseninându-se, in funcţie de vorbele pe care le rosteam.
Acum il aveam in faţa mea nu pe Otto Heinoleinen, ci pe Igmar Welmar, făcându-şi promenada pe chei. Bătrânul imi veni in intâmpinare. Nasu-i acvilin, brăzdat şi el de riduri, se indreptă cu semeţie asupra mea. Nu mă aşteptam ca lucrurile să ia o astfel de intorsătură. Stăteam acum in faţa lui, fără să scot un cuvânt. Bătrânul mă privi de sus in jos. Uşor, uşor pe faţa lui apăru un zâmbet. Ca la comandă, câinele tăcu. <<Ei, ce faci, tinere, pe aici? mi se adresă el in suedeză. Nu-i aşa că vremea-i numai bună pentru-o promenadă matinală?>> Am aprobat din cap, că da. Câinele mă privi cu nedumerire. <<Păi atunci cum crezi că cineva s-ar putea să fie bântuit de gânduri negre la o astfel de oră?>> Văzând că tac, bătrânul mai făcu un pas spre mine, punându-mi mâna pe umăr. Mărturisesc că nu m-am aşteptat să facă un astfel de gest. Aproape că nu i-am simţit atingerea. Şi totuşi trupul meu fu străbătut de un fior rece. <<Numele meu e Igmar. Igmar Welmer. Am venit aici să mă reculeg, nu să mă arunc in mare. Sunt prea bătrân acum pentru a face asta...>> Tăceam. Aşa că bătrânul continuă: <<Cum crezi că aş fi putut să mă sinucid, odată ce aveam câinele cu mine?>> <<Imi cer scuze, dacă v-am supărat cu ceva. Nu-mi dau nici eu prea bine seama de ce v-am urmărit...>>,
Sfarsit
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
