Gonzalo Torrente Ballester este unul dintre cei mai interesanti reprezentanti ai tendintei hibride, experimentalo-postmoderne, ce s-a manifestat in romanul spaniol cu precadere in deceniul opt si la inceputul deceniului noua ale secolului trecut. Fragmente de Apocalipsa, carte publicata in 1977 si recompensata cu prestigiosul Premiu al Criticii, este o scriere despre procesul scriiturii, un jurnal de creatie, o savuroasa parodie a tuturor "ismelor", care ia in raspar conventiile literare, fixatiile, prejudecatile autorilor si, deopotriva, ale cititorilor de romane. Spre deosebire de alte carti ce apartin aceluiasi curent, Fragmente de Apocalipsa nu este insa o constructie intelectuala seaca, un joc literar artificios si complicat, menit doar sa puna in valoare ingeniozitatea si eruditia scriitorului si sa chinuie cititorii. Datorita talentului autorului sau, care transcende limitele paradigmei estetice adoptate, romanul lui Torrente Ballester propune personaje si situatii vii, emotionante si seducatoare, o lume tratata, in acelasi timp, cu ironie, umor si o adanca intelegere a celor omenesti. Un romancier batran inventeaza un ravasitor personaj feminin, cu care sa imparta patul si ideile literare; vikingii invadeaza capitala Galiciei, in plin secol XX, deghizati in indieni americani; un arhitect medieval, aflat in blocaj de inspiratie, calatoreste in viitor pentru a-si vedea opera terminata si apoi se intoarce in vremea lui pentru a o incepe. Acestea sunt doar cateva dintre evenimentele stranii si comice ale povestii spuse de Torrente Ballester intr-un discurs invaluitor, care jongleaza abil cu mai multe tonalitati si paliere stilistice. (Mihai Iacob)
Jurnal de lucru
22 mai
Ceea ce am povestit s-a intamplat in urma cu doar cateva saptamani. Tocmai terminasem de facut a doua corectura a spalturilor ultimei mele carti si nu eram multumit, ci ma temeam pentru viitorul ei. Imi mai este teama si acum, inainte de aparitia iminenta cartii, dar ce-a fost a trecut, la ce bun sa mai dezgropam mortii? Ce voiam sa spun e ca, recitind cartea cu ocazia corecturii, lumea din ea mi s-a infatisat si s-a faurit din nou inauntrul meu. Inca mai staruie acolo si asta e tot ce poate fi mai rau pentru acela care incepe o alta poveste, mai ales in cazul de fata, cand nu stiu despre ce va fi vorba, nu stiu incotro voi naviga, impovarat si pe ape tulburi. De multe zile sufar din pricina tangajului, in timp ce-mi explorez lumea interioara fara a gasi niciun pamant sigur in care sa arunc ancora. Gol pe dinauntru nu sunt, ci populat de resturile altor calatorii, frustrante majoritatea, adevarate naufragii. Trec figuri fantomatice care se destrama cand vreau sa le apuc, atat sunt de inconsistente. Nu pot nici macar sa le dau un nume. Totusi, aceste figuri sunt materialul meu de lucru, singurul meu material. Sau ele, sau nimic.
Batranele din satul meu, in alte vremuri, teseau paturi multicolore din petice, pe care le numeau zdrentaroase, pentru ca din zdrente erau facute. Chestiile astea sunt specialitatea mea. Zdrentele care au fost odata tesaturi somptuoase si stralucitoare, destramate acum, chiar putrezite inainte de a dobandi o forma. Atarna si se aduna, daca raman inerte, iar daca le misca vantul si le atinge lumina, ele singure se organizeaza in grupuri capricioase, fara vreo logica sau vreun motiv. Chiar acum le vad pe unele dintre ele, figuri si trupuri uitate, ca intr-un capitel romanic, un nas aici, dincolo un picior, intre un piept tatos si un brat inarmat, niste ochi stupizi si mari, spatele si soldurile unei femei goale, o mana imensa cu o bomba cu fitilul aprins, turnul unei biserici.
Bomba aceea si turnul... Incep sa-mi amintesc. Grupul de anarhisti care se adunau in casa lui Ramiro, croitorul din turnul Berengaria, in jurul mesei lucioase unde croieste el costumele cu acele foarfeci enorme, masa pe care Rosina, sotia lui, o acopera cu o rogojina ca s-o apere de petele de vin. Unde se intampla asta si cand? Numele turnului ma poarta catre Villasanta de la Estrella, unul dintre orasele mele, unul dintre cele patru orase ale mele, dintre care doua au fost povestite deja. Una dintre povestile pe care nu am ajuns sa le scriu se petrecea in Villasanta. As putea s-o refac, dar nu asta-i problema. Era o poveste ca lumea, aidoma celor de odinioara, care se spuneau singure, fara narator la vedere; una dintre acele istorii la care autorul nu participa, ci, in cel mai rau caz, o face ca martor, exercitandu-si insa cotcodacita omniscienta, obraznica si infumurata stiinta universala. "Asculta, prietene, cum de stii mata ce gandesc personajele sau ce fac ele cand sunt singure?" "Pentru ca eu le inventez, nici mai mult, nici mai putin." O exista, oare, o vanitate mai mare ca asta? "Pentru ca eu le inventez." Ca si cum nu s-ar fi demonstrat deja ca nimeni nu inventeaza nimic, nimic-nimic, nici cuvintele, nici figurile, nici intamplarile! Din aceasta pricina, eu, care stiu acest lucru, nu-mi pot permite sa mai gresesc. Ma simt deja compromis.
Revenind la anarhisti, ca ei imi umbla prin cap e un fapt, dar nu pentru ca s-ar fi nascut acolo, ci pentru ca au intrat acolo, cum la fel de bine ar fi putut sa intre in alt cap, asa, pur si simplu, si tot asa pot sa si iasa, sa emigreze si adio si n-am cuvinte. Nu-i mai putin adevarat ca, doar pentru faptul ca au fost deja pomeniti - ceea ce tocmai am facut -, sunt intr-un fel obligati sa ramana acolo, chiar si in starea in care se afla acum, de fragmente grupate precum figurile unui capitel, in posturi absurde. Va exploda bomba? Si daca va exploda, ce? Ca doar nu e nimic in jur. In plus, ca sa explodeze, trebuie s-o spun eu, si ca sa distruga turnul Berengaria, trebuie ca eu sa-l ridic mai intai din cuvinte. Pana acum n-am facut decat sa-l numesc si asta nu-i de-ajuns. Totusi, daca scriu: "A explodat bomba si a daramat turnul", atunci s-a terminat. Adio turn si capitel si tot ce e in el. De-aia nici nu scriu lucrul asta. Printre alte motive, pentru ca turnul imi face trebuinta. Daca urc pana in clopotnita, pot, de la cele patru ferestre ale sale, sa privesc orasul in directia celor patru puncte cardinale, orasul intreg. E un lucru ce poate fi facut, in lipsa de altceva mai bun. Cum sunt scarile? In spirala, oare? In orice caz, multe, prea multe pentru un om de varsta mea. Daca le urc, obosesc. Dar deja sunt aici, le-am numit, faurite din piatra, deja se catara spre inaltimi. E frig si piatra e umeda. Unele portiuni sunt uzate si alunecoase, dar nu exista nicio balustrada de care sa te prinzi. Ceea ce totusi nu constituie un inconvenient. Daca eu as fi din carne si oase, iar turnul, din piatra, as putea sa obosesc, sa alunec, chiar sa-mi rup gatul. Dar turnul si cu mine nu suntem decat cuvinte. Sus, cu curaj! Repet neincetat: piatra, scari, eu. E ca o operatie magica si, ca urmare, urc scarile.
Normal este sa ploua, o ploaie marunta, albastrie, calda. De la inaltimile acelea se vede intinderea gri, imensitatea pustie si linistita si nimic altceva. In spate, trebuie sa fie clopotele; in fata, balustrada de piatra; putin mai sus, varful rotund al turnului, cu girueta corespunzatoare.
29 mai
Am deja orasul, putin din istoria lui, un nume si niste oameni. Simple cuvinte, ah, cuvintele! Doua imi staruie in minte, fara sa fiu in stare sa le folosesc: parametru si izotop. Unul e paroxiton, iar celalalt oxiton. Combinand paroxitone cu oxitone se pot obtine fraze de o eufonie admirabila. Oare s-o fi putand spune, pur si simplu, parametri izotopi? In afara de faptul ca nu inseamna nimic, nici nu suna bine. Izotopi parametri? Suna mai bine, dar e tot o expresie fara continut. Ce porcarie chestia asta cu cuvintele a caror semnificatie nu se cunoaste! Daca ma incurc in termenii astia doi, adio flux al constiintei, adio continuitate. Mai bine ma intorc la ce am scris inainte. Recitesc si nu sunt multumit. E ca si cum mi-as fi impus de la inceput niste limite sau mi-as fi fixat un drum pe care nu vreau sa-l urmez. Ce se poate intampla intr-un asemenea oras? Lucruri reale, omenesti. Iar eu ce-as putea sa fac cu el? Mai mult sau mai putin ce-am facut cu Pueblanueva del Conde, cu usoare deosebiri, insa ar aparea tot persoane care se urasc si se iubesc, care au ambitii, esueaza, cauta fericirea, aceasta stupida iluzie. Nu mai e vorba despre asa ceva, chiar daca nu stiu prea bine despre ce e vorba. Deocamdata, orasul trebuie marit. Nu-i musai sa fie asezat intr-un camp, ca nu asta conteaza, ci trebuie amplificat pe verticala, in sus si in jos, iar suprafata lui necesita corecturi, ca sa nu fie compusa doar din strazi rentabile si utilitare. Hai sa incepem, de exemplu, cu mormantul acela ascuns. Spune lumea ca intr-o ladita exista niste oase care apartin unui apostol. Nooo! Prefer ca oasele sa-i apartina Esclaramundei Bendana, un nume ce tocmai mi-a venit in minte, asa, deodata, din pricina unor asocieri pe care le-am facut, si care imi place. Odata ce l-am inventat, va trebui sa-i justific situatia privilegiata printr-o istorie, pentru ca nu e ceva obisnuit ca oasele unei tinere, care n-a fost sfanta, sa se odihneasca intr-un loc atat de distins. Cine ar fi putut fi domnisoara Esclaramunda? Dupa nume, apartine neamului Bendaaa, ai carui barbati il slujeau pe arhiepiscop cu functia de maresali. Era draguta si avea niste tate ascutite, pe care vesmintele nu le puteau ascunde. Arhiepiscopul s-a indragostit de ea. Ah, arhiepiscopii medievali, atat de nepasatori fata de reputatia lor! Maresalul se numea don Sisnando - ce nume! - si era un Sagetator incapatanat. Inaltul ierarh naimise spioni ca sa-i aduca vesti despre fata, pe care o iubea mai mult din auzite, pentru ca o vazuse o singura data, dar informatia pe care o detinea despre ea era indestulatoare, pentru ca slujnicele, platite cu banii mitrei, ii povesteau cum avea buricul, care era culoarea sfarcurilor ei si unde era locul exact al acelei alunite de pe fata interioara a coapsei. "Maine, doamna se va imbaia", il anuntau paznicele si, la ora baii, don Sisnando se pierdea in inchipuiri erotice si tanjea cu durere sa intre in posesia fetei, o posesie pe care neincrederea si masurile de prevedere ale maresalului o intarziau. Pana cand, intr-o zi, paznicii de pe coasta au anuntat sosirea unui escadron de vikingi, al caror rege, don Olaf, auzise si el de faima Esclaramundei si voia s-o rapeasca. Veneau atatea corabii, ca oastea Turnurilor nu ar fi putut face fata si atunci arhiepiscopul i-a poruncit maresalului sa intre in lupta cu toti ostasii, fara sa lase niciunul in oras sau in cetate. Astfel incat, de indata ce ascunzisurile ar fi ramas fara aparare, preotul sa puna stapanire pe iubita sa si sa o duca la palatu-i pentru totdeauna, fiindca de acolo se putea apara cu bule si excomunicari. Dar maresalul Bendana a imbracat-o pe fata in haine de paj si a dus-o cu sine. A aflat lucrul acesta, prin iscoade, don Sisnando. "Pai asa mi-a usurat treaba!", a exclamat si a trimis oameni de credinta sa-i cumpere pe soldatii din garda maresalului si sa fure fata, chiar cu pretul uciderii tatalui ei, daca acesta se incapatana sa se opuna. A sosit ziua infruntarii cu vikingii, in batalia de la Catoira, unde au murit atatia oameni, s-au scufundat atatea corabii, iar regele Olaf, batand in retragere, a jurat in fata zeilor sai ca, dupa o mie de ani, se va intoarce pentru a pedepsi Villasanta. De aici vine teama, ce salasluieste de-atunci in oras, ca nu cumva sa se intoarca vikingul. Pana una-alta, s-au intors soldatii arhiepiscopului, victoriosi, iar langa Padron, conjuratii au vrut sa-si puna in practica planul de a-si omori conducatorul si a-i rapi fiica. Acesta si-a dat insa seama de ce se intampla si, inainte de a muri, a injunghiat-o pe Esclaramunda, astfel incat doar trupul insangerat i-a fost dus lui don Sisnando, care si-a vazut cu ochii sperantele naruite, a poruncit un doliu indelungat si i-a angajat pe cei mai buni meseriasi pentru a fauri un mausoleu, in care maretia iubirii sale si frumusetea Esclaramundei sa dainuie. Pentru a-l pazi, a conceput un loc inaccesibil in centrul caruia sa se aseze sarcofagul. Cu toate acestea, nemultumit de rezultat, a dispus ca deasupra sa se contruiasca tocmai acea catedrala pe care poporul o cerea pentru a celebra gloria si memoria pontificatului sau. A fost ales pentru constructie un loc aflat in vecinatatea unui cimitir vechi, ale carui carari au fost acoperite cu bolti solide, iar cand totul a fost nivelat, au venit masonii din Franta si au trasat planul fundatiei catedralei, care urma sa fie spatioasa si solemna; dar nu au apucat sa ridice nici macar o palma de zid, ca don Sisnando a murit, dupa cum s-a spus, de dor si jale dupa Esclaramunda si, cum nu a lasat peculiu, nu s-a putut continua constructia, pana cand, doua pontificate mai tarziu, pe vremea Sfantului Marcelo, a fost ispravit, in mare, edificiul ce se poate vedea si astazi. Sfantului episcop Marcelo, care venise din tari indepartate si vorbea o limba ciudata, i-a ajuns la urechi povestea ilustrului sau predecesor. N-a vrut sa-i dea crezare, motiv pentru care s-a silit s-o stearga din memoria oamenilor, inlocuind-o cu asta de acum, mai pioasa, care sustine ca sub catedrala se afla trupul unui prieten al Domnului, adus in chip miraculos de corurile ingeresti pe aceste taramuri atat de indepartate si, pentru ca don Sisnando sa nu fie uitat, a cerut sa fie gravata in piatra izbanda acestuia impotriva vikingilor, fara a aminti o vorba despre maresal si fiica sa. Asa se explica marea friza narativa ce inconjoara prezbiteriul, unde poate fi vazut Sisnando, care n-a fost nicicand la razboi, purtand pinteni si strapungand scandinavi de parca ar fi fost taurasii dintr-o corida portugheza. Personajele din jurul sau sunt foarte folositoare arheologilor pentru a reconstitui uniformele militare ale acelui veac. Cu toate astea, amintirea Esclaramundei s-a transmis in secret de-a lungul generatiilor, chiar daca s-a sters putin cate putin din mintile oamenilor, pana cand numele si soarta nefericita a fetei au devenit o palida legenda, stiuta doar de cativa si de nimeni crezuta. Nici macar don Procopio nu avea habar de ea.
Prin urmare, am urmatoarele lucruri: o istorie reala, opusa celei oficiale, si un punct de plecare pentru orasul subteran, pentru ca din labirintul unde zace Esclaramunda pornesc drumuri ascunse, ce nu figureaza pe harti, strazi cu sarcofage vechi, catacombe cu morti necunoscuti si iesiri secrete in pivnite ecleziastice si in casele ereticilor si ale vrajitorilor, tainite unde se adunau adeptii unor culte extravagante, aduse de poetii pelerini, sinagogile secrete ale evreilor din vremurile persecutiei, temnitele unde erau inchisi acestia, odata descoperiti, care au servit drept ascunzatoare republicanilor in timpul razboiului civil. Nimic din toate acestea n-ar putea fi banuit din perspectiva orasului de sus, atat de armonios si de vizitat de turisti, daca n-ar exista acele stradute care se opresc intr-un ungher unde urineaza marinarii de estuar in permisie si scarile ce nu duc nicaieri si acele case labirintice cu coridoare stramte si interminabile care te intorc de unde-ai plecat si fragmentele constructiilor vechi, care se ivesc in coasta unei case noi, si chipul acelui inger uluit care apare in fundatia unui bordel si bratele, picioarele, torsurile, risipite ici-colo, si ce se afla inca ingropat si ce s-a furat si intrarea zidita a unui pasaj din Palacio de los Aires si iesirea din altul, tot zidita, din manastirea clariselor si taina de nepatruns a manastirii benedictinelor, ale carei necercetate patru curti interioare ascund o flora si o fauna necunoscute si probabil fantastice, si toate acele personaje cunoscute doar de noi, cei care ne sculam cu noaptea in cap, personaje pe figura carora se citeste limpede ca traiesc sub pamant, de unde ies numai noaptea si unde se intorc la rasaritul Soarelui. Imi place sa-i adun pe toti, batrani si batrane, fete infirme si baieti costelivi, intr-o enorma friza din piatra, in stil romanic, precum cea din presbiteriu, in care se inghesuie, fara a lasa vreun spatiu liber, fetele si trupurile dispuse la intamplare, indurerate si stupide, impartasind tara macrocefaliei. Acum am unde folosi cuvintele inutile, pentru ca astia de jos ar fi izotopii, iar cei de sus, cu un regim diurn, parametrii.
Bine, si ce-i cu asta? O sa scriu, oare, un roman in care sa se bata unii cu ceilalti, binele si raul, cu inclestari la rasarit si la apus, singurele momente cand se amesteca si se intalnesc? "Povestea parametrilor si a izotopilor, impreuna cu amorurile ridicole ale Matildei Peinado, ce locuieste intr-un beci, si ale lui don Excelso Figueiras, ce locuieste intr-o mansarda." Nu stiu daca poate iesi ceva bun din asta. Deocamdata, don Excelso Figueiras, functionar la oficiul de cadastru iesit la pensie, e impotent si astmatic si, chiar daca e adevarat ca este in stare sa coboare scarile, ii vine mai greu sa le urce inapoi, astfel incat isi exercita iubirile, vadit contemplative, de la lucarna prin care Soarele intra in mansarda lui - cand este Soare afara, bineinteles -, de unde se vede curtea interioara catre care isi deschide negriciunea intrarii casa Matildei. Don Excelso se scoala de dimineata, asteapta sosirea iubitei, o fluiera, ea se uita in sus, el ii face semnele lubrice ale unui amor imposibil, ea isi sufleca fustele si ii arata curul, el ii trimite sarutari, ea intra in casa si-si pregateste cafeaua cu lapte pentru micul dejun. Si faptele se repeta in dimineata urmatoare. Din istoria asta nu se poate scoate nimic mai mult, data fiind monotonia sa atroce. In plus, intr-una dintre aceste zile, don Excelso va muri din pricina acelui enfizem pulmonar care nu i se vindeca, pentru ca el nu se lasa de fumat, de incapatanat ce este. Probabil ca exista si alte iubiri intre parametri si izotopi sau viceversa, dar nu le cunosc eu. Asa se face ca lucrul la roman nu merge aproape deloc. Am scena, dar imi lipsesc personajele. O sa-mi spuneti ca Villasanta de la Estrella e suprapopulata si ca orice personaj poate fi folositor, ca exista popi si militari, studenti si profesori, bacani si rentieri, comunisti si reactionari, saraci si bogati, si ca ar trebui sa-mi ajunga. Cu toate astea, nu stiu din ce cauza, nu prea ma simt atras de ei. Apoi, astia nu fac ce vreau eu, ci ce au ei chef sa faca.
16 iunie
A cam venit vremea, spun, si cred ca nu gresesc, macar de aceasta data, sa afli mai multe amanunte despre mine; chiar daca, pe de-o parte, voiajul verbal alaturi de un necunoscut are farmecul sau, trebuie sa recunosti ca, pe de alta parte, este mai atractiva discutia cu cineva despre care stii ce hram poarta. Mai ales daca se intampla, precum in cazul de fata, ca "hramul" cu pricina, chiar daca e fals, sa imbogateasca o realitate altfel vulgara. Cuvintele prezinta acest avantaj: ce e a fost spus, spus ramane, astfel cum raman pentru totdeauna la locul lor caramizile pe care le adaugi unui turn. Aparent, sunt doar un profesor care scrie, cu o anume incetineala, carti de fictiune. Ambele titulaturi - de profesor si de scriitor - ma insotesc, impreuna sau separat, in trecerea mea prin viata. Sunt ele, oare, mincinoase? Doar intr-un anume sens, caci masca nu e minciuna, daca e luata ca atare. Fiecare o are pe a lui, asta e un lucru acceptat de toata lumea, si nu este momentul sa discutam aici daca-i bine sau rau. Asadar, ca sa-mi deschid sufletul, dar si din chef de joaca, am sa marturisesc ca m-am folosit de aceasta dubla personalitate pentru a-mi ascunde adevarata profesiune, care este, nici mai mult, nici mai putin, decat aceea de agent secret in serviciul oricui ma plateste. De la aceasta meserie mi se trag diversele aventuri prin care-am trecut de-a lungul zbuciumatei mele vieti. Intr-o zi le voi povesti, iar daca nu apuc s-o fac, din pricina ca moartea nu va mai avea rabdare sau pentru ca imi va lipsi prilejul potrivit, lumea va fi vaduvita de o poveste lucida, a carei publicare, ce sunt nevoit s-o aman cat mai mult, ar clarifica multe din chestiunile obscure ale istoriei contemporane. Nu vreau sa ma ia gura pe dinainte, insa consider potrivit sa insist putin asupra acestui subiect si sa explic, in trecere, anumite aspecte ale personalitatii mele. Sunt cunoscut in lumea agentilor secreti sub pseudonimul Maestrul Urmelor ce se Bifurca, datorita abilitatii cu care furnizez indicii false pentru a-mi dezorienta urmaritorii, care nu au dat de mine pana acum, dovada ca, pe copertile tuturor dosarelor care s-au intocmit despre mine in toate cancelariile lumii, figureaza un semn de intrebare rosu. Numeroasele misiuni pe care le-am dus la indeplinire au un stil inconfundabil, dar, desi sunt trimise pe urmele mele haite compuse din cei mai capabili colegi ai mei, se stie dinainte ca nu ma vor descoperi. Dexteritatea cu care manuiesc indiciile nu este doar o necesitate, ci si o placere in sine. Intr-o conferinta de presa de acum cativa ani, directorul Intelligence Service-ului a recunoscut ca procedeele mele atingeau virtuozitatea si ca maniera mea de a scapa de urmaritori era, inainte de toate, un joc in care paream sa ma complac. Cand s-a petrecut acel eveniment legat de scrisorile reginei Scotiei, acea gafa care a facut sa tremure Parlamentul britanic, mister John W. Keats, un copoi excelent dotat, a urmat cu atentie cele cinci piste lasate in urma de mine si, la sfarsitul fiecareia dintre ele, s-a trezit ca se urmarea pe sine insusi. Percy B. Dodge, de la CIA, dupa un an de munca meritorie, tocmai cand credea ca este pe cale sa puna mana pe mine, a dat peste un poem de Li Tai Pe. Au fost destui agentii care, urmarindu-ma, au ajuns in tari imaginare, precum Trapobana, Quimbamba si Castelul Plecarii fara Intoarcere. Nixon P. Nixon s-a trezit calare pe patratul ipotenuzei cand avea senzatia ca m-a identificat, iar prin Labirintul Urechii lui Neptun ratacesc inca, disperati, doi agenti NATO si doi din Pactul de la Varsovia, intinzandu-si unul altuia capcane in care cad tot ei. Anul trecut, la Marienbad, am avut norocul sa intru in posesia unei corespondente erotice de maxim interes politic, adresata mie de doamna Bambarandaina, primul-ministru al unei tari orientale care se dusese acolo la bai si, intre alte lucruri, pentru a pregati o lovitura de stat de evidenta coloratura totalitara, in cardasie cu Satele Unite. Prezenta mea in statiunea balneoclimaterica, in calitate de pensionar venit la tratament, ma tinea departe de orice banuiala. Am ajuns la o relatie intima cu doamna si ne-am facut confidente reciproce. In fiecare noapte, dupa ce se retragea in odaia ei, scria un comentariu despre intrevederile, dialogurile si flecareala de peste zi, pe care, la ora ceaiului din ziua urmatoare, mi-l citea spre distractia amandurora. Avea ceva talent doamna Bambarandaina, povestea fermecator, descria cu precizie ironica, iar judecatile ei dezvaluiau o intelegere profunda a lucrurilor. Insa punctul ei forte era evocarea poetica a aventurilor sexuale cu diversii reprezentanti ai partidelor politice, mai ales cu cei din opozitie, pe care si-i baga in asternut pentru a-i convinge cu dialectica preafrumoaselor ei tate si a altor nuri mai greu vizibili, dar la fel de eficienti. I-am furat hartiile din pura deformatie profesionala si ca o recunoastere a valorii lor literare, nu pentru a le vinde cuiva, ci pentru a le pastra, dar nimeni nu m-a crezut. Si cum erau implicati reprezentanti ai tuturor puterilor, iar publicarea acelor note ar fi putut isca un scandal monstru, au ajuns la un acord intre ei si au incercat sa le recupereze impreuna. Subtilul Iusupov, faimos pentru genialitatea lui, strabate acum China (unde spera sa ma gaseasca), in cautarea lotusului albastru. Doctorul Rudolf Klein cauta in paginile Divinei Comedii cheia care sa-l conduca la prinderea si, poate, la uciderea mea. De data aceasta, colegii mei anglo-saxoni, deosebit de pragmatici, conduc o retea de investigatii care are in vedere toate sindicatele lumii, unde bineinteles ca nu ma vor gasi. Totusi, urmarirea la care sunt supus de catre unii si altii este mai amenintatoare decat in alte dati si, din acest motiv, m-am refugiat in interiorul acestui roman, un simplu ansamblu de cuvinte, la fel cum viermele se ascunde in gogoasa pe care el insusi a fabricat-o.
Gonzalo Torrente Ballester, Fragmente de Apocalipsa, in pregatire la Editura Curtea veche, Colectia Byblos. Traducere din limba spaniola de Mihai Iacob.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
