Cu trei ani înainte de a tipări Caragiale în Orient-Expres, deci în 2006, Bogdan Bădulescu a publicat, împreună cu Olga Rusu, un "roman documentat" intitulat Mitică şi Nenea Iancu la Berlin. Nu mică mi-a fost mirarea să văd în chiar primul paragraf al "Argumentului" un citat "Dan C. Mihăilescu dixit".
Şi anume: "Imaginea lui Caragiale, desprinsă din corespondenţă, e una de-a dreptul cuceritoare. O jubilaţie permanentă, fie în contextul scrierii, fie în aşteptarea întâlnirilor, a chefurilor şi taifasurilor, fie post-festum, în dulce-amara mahmureală. Totul este festin aici, într-un indicibil amestec de epicureism, scăpărări intelectuale, fineţuri gastro-«alcoololice», cancanuri politice, răsfăţuri de meloman, mofturi de ipohondru etc."
Sincer să fiu, nu mai ştiu când şi unde au apărut rândurile cu pricina (nu ni se dă referinţa), dar le subscriu cu ambele mâini şi astăzi. Cel mult aş pune în loc de "indicibil" savuros amestec.
Bogdan Bădulescu vede aici "eboşa unui univers uman benign, comic şi pitoresc, - la limită edulcorat până la idilism. Ceea ce, pentru o lectură la prima vedere şi cu scop de divertisment, pare perfect plauzibil. După alte abordări şi o intimă familiarizare cu ea, corespondenţa în chestiune (…) se desfăşoară în faţa noastră ca un tablou cvasicomplet al unei existenţe neobişnuite, mult mai tulburătoare şi mai complicate decât ne închipuiam la început" .
Deşi, între noi fie vorba, nu exclusiv ca divertisment fusese făcută şi propusă lectura, iar afirmaţia nu se baza nicidecum doar pe un contact "la prima vedere", accept numaidecât dreptul exegetic la delimitare. Chiar dacă nu văd pentru ce ar fi de minimalizat, sau chiar de dispreţuit hedonismul - stabilindu-i din principiu un statut inferior faţă de arcanele unei existenţe mai "neobişnuite, tulburătoare şi complicate" - înţeleg şi accept revolta interioară a unui cinstit şi intens preţuitor de Caragiale în faţa "edulcorărilor până la idilism".
Mi se pare, totuşi, că undeva în subsolul acestei revolte subzistă străvechea, insolubila, nevindecabila prejudecată privind condiţia inferioară a comicului faţă de tragic. De ce ar constitui un păcat epicureismul într-o lucrare cu fineţuri de satiră socială şi abisalităţi psihologice ? De ce ar trebui să condamnăm cu mânie medievală jubilaţia simţurilor, postulând supremaţia extazului spiritual ? De ce să fie considerate oroarea de singurătate, cultul caragialian al colaţiunii, magia "Pilsneraşului", fascinaţia şuetei, bârfei şi colportajului între Beethoven şi Pfungstädter, elanul împărtăşirii amfitrionice a bucuriilor senzoriale, înlocuirea drepturilor băneşti de autor cu icrele "moi, tescuite prima" ş.a.m.d.: o degradare ? De ce să perpetuăm prejudecata de a vedea în Falstaff un jaf animalic asociabil cu Caliban, cu toate că el contrapune perfect o lumeechivalentă - carnavalescă, adică, şi demenţial irezistibilă ! - universului populat cu semizei ca Prospero, Lear, Romeo, Hamlet, Puck, Richard, Ariel ?
Pe scurt: de ce să probozim, o dată mai mult, plăcerea, febrilitatea colocvial-bufonescă, firescul organic prin care eul caragialian berlinez alchimiza con brio contrariile, contrapunându-le axiomatic "cătrăneala clevetitoare şi subversivă (cu raportare la autorităţile vremii, ori la bunii săi amici de-o viaţă) din zgura tuturor stărilor de cristalizare ale deriziunii existenţiale" ?
Cum bine observă Bogdan Bădulescu (deşi în notă prematur funebră) "corespondenţa lui nenea Iancu Berlinezu este un aliaj special alcătuit din umor jovial şi umor trist". Aici, într-adevăr, "spectrul bolii şi cel al morţii se oploşesc tiptil pe la încheieturile frazelor înşelătoare, unde îşi depun germenii otrăviţi din care se vor prăsi jivine fantasmagorice, dizgraţioase. Cine se teme cel mai tare de izolare şi de singurătate ? Cel care-i bântuit de traume primare şi de viziuni thanatice".
Luaţi de valul pozitivismului cioculescian, opunând sistematic pragmatismul, cinismul şi sarcasmul caragialian misterioaselor complicaţii matheine, cu complexe şi reverii compensatorii de aceeaşi intensitate, riscăm să (re)alipim figura lui I.L.Caragiale de eminescianul Cătălin, viclean-domesticul antinom al cosmic-voievodalului Hyperion. Cred că, instinctiv, numai spaima de-o atare vinovată reducţie îl face pe Bogdan Bădulescu să pluseze pe partea umbroasă a personaliţăţii lui Caragiale. Un "mare orgolios", care, în tinereţe, "excela prin lubricitate, iar nu prin sentimentalism ; era din specia lui Casanova, iar nu din familia lui Werther sau René". Tânărul Caragiale era "un Julien Sorel de cea mai joasă speţă", o "fire schimbătoare", "îi plăcea la nebunie să zeflemisească pe toată lumea, dar nu concepea să fie zeflemisit la rândul său", perfectă întrupare, la urma urmei, a lui Titircă Inimă Rea. În fond, conchide Bogdan Bădulescu, O noapte furtunoasă, "a fost piesa pe care Caragiale a jucat-o de unul singur în faţa tuturor".
Concluzia lui Bogdan Bădulescu este că, printre multele pliuri ale operei, "printre rândurile artistic caligrafiate", avem de întâlnit "sensul tragic, sfâşietor, al unui destin sucit, mereu neîmplinit pe de-a-ntregul". De acord, dar numai până la un punct. Oare cearcănul nenorocului justifică minimalizarea plăcerii acaparant exfoliate? În numele suferinţelor ascunse, pretins superioare, ca veridicitate şi intensitate, jovialităţii nepăsătoare, se poate oare estompa substanţa unui eu în chip esenţial livrat histrionismului ?
De ce ar exclude mizantropia, din principiu, sociabilitatea, altruismul şi filantropia?
Mizantrop sadea, Cioran era chemat sistematic la reuniuni amicale, supeuri editoriale şi dineuri simandicoase tocmai pentru strălucitoarea energie colocvială, recunoscut expert salonard în întreţinerea conversaţiei inteligente. El însuşi recunoştea că rolul respectiv i se potrivea mănuşă. Mizantropul, spunea el, are o nevoie vitală de socializare, tocmai din ludic sadism, pentru a putea observa cât mai bogat şi maliţios umanitatea, ca să-şi adune ritmic raţia mental necesară de nimicnicie, făţărnicie, a(sau i)moralitate. Asta, ca să nu mai spun de uriaşa contradicţie dintre lamentaţiile curente ale lui Cioran apropo de nesuferita invazie (telefonică, epistolară, ba chiar directă, la uşă) a compatrioţilor insaţiabili, - şi asiduitatea, uneori chiar frenezia, cu care-i făcea faţă. Mizantropul nihilist împlinea aproape zilnic acte mici şi mari de filantropie, dădea sfaturi altruiste, mijlocea reuşite profesionale, recomanda manuscrise editurilor, trimitea ritmic pachete cu haine şi medicamente în ţară ş.a.m.d.
Nici Eminescu, curat mizantrop schopenhauerian, dar tenace "vănător de oameni", cum i-a spus Noica, adică de valori care se cuvin eficient detectate şi declanşate, nu era deloc străin de plăcerile "colaţiunii" şi, în genere, de tot ce ţine fizicul în bună contrapartidă cu metafizica.
Bagatelizarea constantei vitale care este, la Caragiale, ludicul devorator, în beneficiul mizantropiei, tulburărilor şi "turbărilor" de moment, mi se pare o practică exegetică la fel de discutabilă ca extrema ei, anume cea care postulează exclusiv jubilaţia histrionică. Pe scurt, e limpede că în polaritatea Ralea-Steinhardt, de-o parte, Pintilie-Iorgulescu, de cealaltă, mintea cuminte numai calea de centru trebuie s-o aleagă. Şi s-o recomande.
Iar Bogdan Bădulescu, în ciuda reticenţei menţionate, tocmai asta face, slavă Domnului, când etalează natura de "homo duplex" - ba chiar triplex - a lui Caragiale.
"L-am putea defini pe Caragiale ca omul cu două măşti: aceea bonomă, de burghez paşnic şi inofensiv, şi aceea de artist cu veleităţi de boem, purtând bine ascuns sub frunzele de laur, corniţele lui Aghiuţă ? Îl putem caracteriza, cert, drept homoduplex; sau, dacă ne gândim mai bine, drept homotriplex; căci, pe lângă laturile vizibile: de burghez occidental şi de artist, deja aflate în contradicţie antagonică, el poartă cu sine şi acest fond ancestral - sunt viţă de idriot! - care îi dirijează din adâncuri existenţa". "Nevroticul" Caragiale "avea un temperament excesiv, meridional, fiind capabil de accese colerice violente, dar subminat uneori şi de crize depresive tenebroase. Aceste extreme se atenuau, erau escamotate oarecum de celelalte faţete ale comportamentului său obişnuit: jovialitatea, faconda, spontaneitatea cu tentă umoristică, frenezia dialogurilor în contradictoriu, spectacolul mimic şi comic de excepţie".
Fapt este că, odată stabilit specificul de impuls al părţii umbroase şi caracterul sporadic al apariţiilor acesteia, nu poţi să le refuzi ludicului, solarităţii, amfitrionismului flamboaiant, hedonismului carnavalesc etc. statura precumpănitoare. Oricât se opinteşte (cu o tenacitate demnă de-o cauză mai bună) Bogdan Bădulescu împotriva identificării Caragiale-Mitică din eseul Ioanei Pârvulescu (Ţara Miticilor), nimeni nu va putea nega vreodată intensa empatie - cu vizibile, marcate striaţii de alterego - dintre scriitor şi amoralul, causticul, calamburgiul, giumbuşlucarul, cabotinul, arogantul şi, în sumă, pitorescul său personaj.
Ca să-i iasă demonstraţia împotriva identificării Caragiale-Mitică, Bogdan Bădulescu inocentează exagerat personajul şi împovărează negativ autorul. "Mitică este un amoral, certamente. Şi un filozof amator, care aruncă asupra omului şi a lumii o privire iscoditoare şi amuzată totodată ; nu e nici sceptic de tot, nici pesimist de-a binelea, nici meliorist-progresist à la Caţavencu, pentru simplul motiv că are din toate câte ceva şi din nici unele prea mult (…) El nu cunoaşte nici cinismul şi nici sarcasmul, dar nici măcar răutatea curentă, apucătura dizgraţioasă de fiecare zi, a omului încântat să-şi sfâşie semenii cu gândul şi cu vorba (…) Mitică şi Autorul se deosebesc substanţial în privinţa caracterului. Mitică are ca principală trăsătură de caracter bonomia; la Caragiale predomină fondul mizantropic, abil mascat, de obicei, sub aparenţele jovialităţii. Cu siguranţă că Mitică era pentru scriitor un autoportret, bine retuşat, prin care îşi reprezenta numai laturile sale afabile. N-ar fi nici primul, nici ultimul caz de narcisism din lumea artiştilor condeiului. Mergând pe firul comparaţiilor, putem distinge, finalmente, şi ce îi desparte iremediabil pe cei doi, Autorul şi Mitică. Între ei se află un decalaj de nivel în abordarea mentală a lumii…"
Discuţia riscă să ajungă oţioasă. Portret afabil, autoportret narcisiac, identificare, înfrumuseţare sau antinomie, ajungem tot la ambivalenţa eului caragialian, ca şi la ambiguitatea unora dintre marile sale personaje (cât nu ştiu ce ştiu, sau vor să se creadă că nu ştiu, Titircă şi Trahanache; cât este sau nu este, dar se simte vinovat Anghelache ş.a.m.d.), plus cruzimile stupefiante, cultivarea misterului îndrăcoşat, văzul monstruos, indisocierea autor-personaj narator din multe Momente etc.
În fond, cu toţii avem justificări, loc şi dreptate în acest spaţiu provocator şi fermecător. Fie că identifici personaj-autor, sau că distingi grijuliu între ego şi alter ego; fie că proclami supremaţia jubilativului altruist, a moralistului cu pete imorale şi personaje amorale, ori a mizantropului deghizat filantropic - e limpede că nu avem de a face cu o psihologie lineară şi o creaţie monovalentă, ci cu o savuroasă, incitantă etajare de sertare. Adică aşa cum dintotdeauna le şade bine autorilor care n-au fost şi nu sunt "vagabonţi de pe uliţă…zavragii…căuzaşi…", ci onorabili !
În sfârşit, să ne aducem aminte că rezistenţa la unilateralizare, la impulsurile reducţioniste în ce priveşte eul caragialian, căutându-i mereu satiricului cinic plezirist circumstanţe sentimental atenuante, nu este nicidecum o atitudine tipică posterităţii. Ea s-a manifestat în diferite forme, dinspre prieteni sau, numai, aliaţi, încă în antumitatea scriitorului.
Iată un exemplu dintre multele: "A fost un satiric", recunoştea Al. Ciura la moartea autorului Năpastei. "Dar cine nu ştie că tocmai satiricii au sufletul cel mai simţitor? Cine nu ştie că Juvenal, care a biciuit ca nimeni altul decadenţa Romei, a iubit cetatea aşa de mult încât n-a putut să trăiască în exil, departe de Roma (…) Aşa şi zâmbetul ironic al acestui om superior a fost o mască pentru a-şi ascunde slăbiciunea şi dragostea prea mare ce-o avea pentru ţară şi pentru neam". Iar după aproape două decenii, într-o biografie poate că excesiv ofilită de Şerban Cioculescu, autorii (B. Jordan şi Lucian Predescu) susţineau că "în forul lui, Caragiale e un om trist, grozav de trist şi melancolic. Îi displace totul. Fondul lui sufletesc nu-l cunosc decât cei mai intimi prieteni. Ceilalţi nu-l ştiu decât aşa cum îl vede şi Macedonsky, un tânăr zgomotos, cu gesturi repezi şi cu zâmbet sarcastic în colţul buzelor".
"Fiţi bravi !" exclamă aproape sexagenarul Caragiale, scriindu-i lui I.D.Ştefănescu în toamna lui 1909. "Nu uitaţi niciodată că fericirea adevărată şi-o găseşte omul mai degrabă-n adâncimea sufletului său decât în vastitatea lumii! Acolo, în fundul sufletului, când e sufletul întreg, se arată Dumnezeu mai luminos şi mai a-tot-puternic decât în toate celelalte ale sale minunate şi nemărginite arătări." (O IV, p. 492)
Singura condiţie, prin urmare - deopotrivă pentru scriitor şi exegetul său - e ca sufletul să fie "întreg". Cu tării şi slăbiciuni, vicii şi virtuţi, mizantropie şi altruism, sarcasm şi sentimentalism, cu toate contrariile în bună alchimie. Căci "vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strâmtă s-o umpli cu lumea; fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg, ca o rază care pătrunde drept înainte, nu ca un balon de la luminaţie, care se umflă în lături" (idem, p. 144).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
