O cuprinsese o nelinişte, îşi dă seama că vrea să-l vadă, paşii o îndrumaseră spre casa lui, s-a trezit în apropiere. Ştia că-i place să-l vadă fără să-l fi anunţat, de parcă ar fi leşinat de dorul lui. Era încântat. Pe ea o amuza. O învăţase să caute cheia pe pragul de sus al uşii, dacă nu era pitită acolo, sigur era descuiat şi el era în casă. Nu se ferea de nimeni. O să intre peste tine unul dintr-ăia pe care îi tragi pe sfoară şi-o să te cotonogească, îi zicea. Ridica din umeri. Pot s-o facă oriunde, îi răspundea, n-au de ce să se obosească să vină acasă.
Avu nevoie de câteva clipe să se dezmeticească în lumina neonului slab care nu reuşea să risipească hălcile de întuneric ale camerei mari, cu draperiile trase. Îl văzu pe Virgil prăvălit pe canapea, cu ochii pierduţi, cu faţa galbenă şi o ţigară în colţul gurii, pe jumătate arsă. Nici măcar n-a clipit când a văzut-o.
- Deşteptarea! i-a zis cât putea de aspru.
Simţi o uşurare când băiatul îşi îndreptă spatele.
- Tu erai? o întrebă.
- Aha! Nu eşti mort.
- Iar chiuleşti?
- Azi e bolnavă profa de la primele ore. N-avea rost să mă duc degeaba. Am trecut pe aici.
- Şezi, o invită lângă el, bătând de câteva ori în canapeaua de piele, până fu şi el surprins de zgomotul inutil pe care-l scotea. Lumina neonului bâzâia şi-i făcea faţa de ceară.
- Ţi-am spus că nu suport lumina asta bâzâitoare, zise fata.
N-a apucat să mai spună o vorbă, i-a luat-o înainte:
- Să nu care cumva să tragi draperiile!
- Ţi-a luat puterile doza?
- Ştii bine că nu mă omoară pe mine o doză, două, cel mult mă face mai potent.
- Iar începi?
- Dacă n-ai apucat tu să ţi-o tragi, asta nu-nseamnă că nu sunt milioane de fete care abia aşteaptă să mi-o vadă...
- Fuck you! Vrei să plec?
- Şezi, nu mai vorbesc despre asta...
Cristina se aşeză. Ar fi vrut să-i povestească tot ce-i trecuse prin cap pe drumul până la el, iar el s-o liniştească, cum face de obicei, cu mângâieri şi vorbe şoptite, ar fi vrut să audă vorbe şoptite despre orice, numai s-o scoată din starea ei. Nu-nţelegea ce-o apucase, de parcă o pândea vreo primejdie din orice colţ şi era nevoită să se apere. Nu ştia cum să spună în vorbe ce simţea, el ar fi trebuit să înţeleagă.
Dar băiatul rămase nemişcat, cu capul pe spate şi ochii daţi peste cap, câteva minute bune, abia respirând, şi când fata se sperie, îşi mută privirea fixată într-un punct depărtat, de parcă ea n-ar fi fost acolo. Dintr-odată, Cristina simţi că se înfurie, la fel ca pe stradă. Ce naiba căuta într-o casă neprimitoare? De ce nu era la şcoală? Cine se credea băiatul ăsta care ignora tot ce simţea ea? Căruia puţin îi păsa?
- Am să mă car, se auzi spunând.
Băiatul reacţionă cu întârziere.
- Abia ai venit.
- Abia am venit şi nu sunt bine primită şi n-am de ce să stau.
- Ai draci din nou. Ai noroc cu carul că m-ai găsit acasă. Îţi dau nişte iarbă...
- Mă piş pe iarba ta, n-am nevoie!
- Ai nevoie... Nu pot să mă uit la tine când îţi ies asemenea vorbe din gură.
- Oricum nu te uiţi!
Da, am nevoie, îşi spunea Cristina în gând. De-asta am şi venit. Ar fi trebuit să recunoască. Întinse doar mâna, fără să-l privească, şi el îi puse în palmă o ţigaretă aprinsă. Trase fumul adânc în piept. Aşteptă. În afară de o uşoară greaţă, nu simţi nimic. Mai trase o dată şi mai adânc.
- Cred că nu eşti în toate minţile, îl auzi spunând.
Da, nu sunt în toate minţile pentru că vin la ora asta să te văd. Dar rosti cu totul alte vorbe:
- Iar am stat în baie şi nu mi-a ieşit nimic din ce voiam.
- Ce voiai?
- Fuck you! Nu meriţi să-ţi spun.
- Dă-mi ţigara înapoi, o s-o dau uneia care apreciază mai mult.
- Bine, meriţi. Dar am uitat.
Mai trase un fum.
- De fiecare dată când vin la tine, uit de ce-am venit şi ce-aveam de gând să-ţi spun.
- Oi fi îndrăgostită.
- Aiurea! Mă stresezi, d-asta.
Cristina simţi c-o ia cu frig, e prea răcoare în casa asta, parcă-i un frigider. Mai trase un fum şi-şi prinse cu palmele umerii, masându-i uşor. Ar fi trebuit ca el să-şi dea seama şi s-o ia în braţe, s-o încălzească. Nu-i pasă. Pe el îl doare-n cur de ce simte ea. Ar trebui să se controleze, să nu-i pese nici ei.
Constatase de prea multă vreme indiferenţa lui, nu poate să nu se revolte, e strigător la cer. Stă crăcit pe canapea şi-şi mângâie testiculele şi-i e cu siguranţă gândul doar la păsărici şi n-are de pic de compasiune pentru suferinţa ei, după ce-a primit-o în casă. Putea să n-o primească, să-i spună du-te învârtindu-te, era treaba ei, erau chit, dar a poftit-o pe canapea şi acuma ar trebui să fie răspunzător.
Când inviţi pe cineva pe canapeaua ta devii răspunzător.
E un nesimţit ca toţi băieţii, niciunul nu e răspunzător, nu se gândesc decât cum să-şi apere pielea. Vii la ei, ţi-o trag eventual, şi după ce pleci, uită totul.
Lumea asta nu-i făcută cum trebuie, sau dacă e făcută cum trebuie, unii uită şi calcă-n străchini.
Ai priceput?
Nu răspunde, de asta nu merită să-i mai zică nimic, nici măcar nu ascultă ce-i spune. Cum să nu asculte măcar ce spune?
O apucă furia. De fiecare dată când o apucă furia îi vin cele mai negre gânduri, aşa crede, ar distruge tot ce-i în jur. Nici măcar n-are ce distruge în jur, o canapea răpciugoasă de hol de spital, din vinilin jegos, nişte draperii scămoşate şi pline de pete, o măsuţă scorojită şi-un preş zdrenţuit cum nu mai vezi nici în casele de la ţară. Să se spele pe cap cu ele! Comoara lui e-n sertarele comodei, pliculeţe peste pliculeţe colorate pe care le vinde proştilor ca ea. Dacă le-ar lua, ar ajunge la mâna ei, i le dă înapoi numai dacă se gudură, grozav ar fi să-l vadă gudurându-se ca un caţeluş.
- Stai liniştită! Lasă sertarul, îl aude spunând.
Cum adică să stea liniştită? Cine-i el să-i spună ce să facă? Nici măcar mama nu-i spune, sau când îi spune, o face degeaba.
Îi place să se dea grozav, întotdeauna a luat-o peste picior, ea a fost cantitatea neglijabilă, şi-a bătut joc de ea, nu i-a fost prieten, ar fi o proastă, o proastă, o proastă să-l iubească vreodată.
Nu-şi vede decât interesul propriu. Şi-a bătut joc de ea dându-i droguri. Cine era el să-i dea droguri? Se crede puternic? Nu-i pasă!
Se repezi la el bătând cu pumnii, găsi o foarfecă pe măsuţă şi începu să lovească în aer, îl vedea cum se fereşte, o distra teribil, Doamne, cum se mai fereşte!
Pe urmă simţea cum se înfurie din nou, cum adică să se ferească, nici atâta os de barbat n-are, să se lupte cu ea?
- Lasă foarfeca! auzi Cristina glasul lui, ca prin pâslă. Lasă foarfeca, te răneşti!
Nu mă rănesc defel, am grijă. Habar n-ai câtă grijă am. Mai degrabă am să-ţi scot ţie ochii.
O fi având ea doar cincisprezece ani, dar ştie cât toate fetele de douăzeci sau mai bătrâne, se descurcă singură, nu stă la mila nimănui. Ştie că n-a vrut decât să profite de ea, nu i-a mers şi-i tot dă înainte, poate şi poate o să-i meargă într-o zi. N-o să-ţi meargă, băiete! Te dispreţuiesc! Te urăsc! Uite în ce hal am ajuns din cauza ta!
- Lasă foarfeca, îţi mai spun!
Dar toate se precipită, i se învălmăşesc în minte, camera cu hălci mari de întuneric se învârte în faţa ochilor ei, simte că picioarele n-o mai ţin, se agaţă de el, îl zgârie, îl loveşte cu foarfeca, simte cum o pălmuieşte, cum îşi permite? vrea să-l facă să urle de durere, o pălmuieşte din nou, nu-i poate smulge foarfeca din mâna care loveşte în neştire, în gol, îl urăşte, îl urăşte, îl urăşte!, se luptă cu el cum ştie că se luptă leoaicele cu vânătorii de trofee, care pe care, primeşte un pumn un plex care-i taie răsuflarea, dar continuă să lovească cu foarfeca, sigur l-a nimerit, o dată, de două ori, de multe ori, o să moară sub loviturile ei, aşa-i trebuie, chiar dacă ea n-o s-apuce să-l vadă murind, mai înainte simte cum se prăbuşeşte, definitiv, într-un hău.
Din romanul în pregătire la Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
