Povestitorii
Imi aduc aminte ca am vazut odata la cinema (nu in film, ci la intrare) un copil singur, descult si tiganos: curentul ii smulsese din mana biletul abia cumparat si-l fofilase intr-o crapatura din podea... Adio film! De unde sa mai fi facut rost de altul? Intr-un fel, asa se intamplase si cu mine: nu aveam acces in sala luminata de feerie, nu-mi ramanea decat sa incerc sa-mi inchipui ce se petrecea dincolo de usile inchise. Din mila, ai mei ma ajutau cu povesti, ei fusesera acolo nu la film, ci chiar in film, nu erau simpli spectatori, ci personaje. Asa se face ca vorbesc uneori despre oameni, locuri si intamplari pe care n-am avut cum sa le cunosc direct. Cele ce urmeaza alcatuiesc deci o poveste ciudata: precisa si in acelasi timp ireala, ca tot ce trece prin cuvant, filtrata prin altii, impletita din istorisirile lor. Am incercat sa-mi apropii o parte din viata pe care n-am avut cum s-o traiesc, mi-am prelungit existenta in urma, spre niste inceputuri care nu sunt doar ale mele. N-am facut decat oficiul de cronicar: am insemnat spusele altora si, atunci cand s-a putut, le-am completat cu documente scrise.
Principalii autori ai acestei "istorii vorbite" sunt bunicii mei materni, care mi-au picurat-o-n urechi zi de zi, seara de seara; in loc de basmele obisnuite, mi se spuneau intamplari mai vechi sau mai noi, ai caror eroi si eroine erau fie mama si surorile ei, fie bunica si bunicul cand erau copii, fie parintii lor, adica strabunicii mei, sau alte rude, mai mult sau mai putin apropiate. Din povestile lor, mi se forma certitudinea ca aveam si eu propria mea istorie; asta m-a intarit si m-a ajutat sa traiesc.
Distractii nu prea erau pe atunci. Exista in casa un aparat de radio, al carui harait nocturn nu ma lasa sa dorm; sambata sau duminica mergeam cu totii la unul din cele doua cinematografe de cartier si vedeam un film rusesc. Raritatea distractiilor a fost, in ce ma priveste, un noroc: nu cred ca in alte conditii, povestile negasindu-si ragazul, as fi putut afla ce stiu acum. Cat despre darul povestirii, si bunicul si bunica, seherezadele mele, il aveau din belsug si-l risipeau pentru mine, uneori razand, alteori intristandu-se. Vazut peste ani, gestul lor imi apare ca o instapanire asupra sufletului meu prin umplerea memoriei, lucru pe care l-au facut cu bucuria ploii in desert: aveau in ce sa toarne ce stiau. Si daca lor le placea sa povesteasca, mie-mi placea sa ascult. In toti anii copilariei m-am hranit cu istorisiri. Unele merg pana-n timpuri indepartate, in tineretea bunicilor sau si mai incolo. Povestirile se intreteseau, alcatuind o urzeala complicata: ca s-o gusti pe una, trebuia sa le cunosti si pe celelalte, daca nu, ti se dadeau pe scurt lamuririle necesare. Mi s-a povestit enorm, iar eu eram in stare sa ascult oricat. Asa s-a intregit, treptat, in mintea mea, povestea adanc ramificata in vreme a mamei.
Ajung acum la celalalt motiv pentru care povestirile bunicilor mei erau atat de vii: cea mai mare parte din ele se petrecea intr-un loc la fel de inaccesibil ca si taramul unde plecase mama; asa cum pe ea n-o mai puteam vedea, nici tinutul acela n-aveam cum sa-l vad. Si ca orice loc interzis sau pierdut, a capatat insusiri fantastice: bogatie, o anumita dulceata a vietii, stinsa definitiv pentru noi. Numele se pronunta incet, in soapta: "Basarabia", si rostogolirea de vocale majore ma facea sa ma cutremur. Se poate spune ca m-am confruntat foarte devreme, pe langa propria mea nefericire, cu o durere de proportii istorice, care o dubla pe prima servindu-i drept fundal. "Melancolia basarabeana", despre care vorbea odata un psihiatru din Bucuresti, un fel de complex al dezradacinarii, am respirat-o in casa de timpuriu. Ascultam cu sete istoriile din care se intregea, putin cate putin, pe langa chipul mamei, imaginea unor locuri spre care singura punte era acum facuta din cuvinte.
Primii ani de dupa razboi mi-i amintesc drept vremea bonurilor de paine, a cartelelor diferit colorate, ca intr-un joc fascinant al celor mari, condus de brutarul enorm de gras, rosu de dogoarea cuptorului. Era vremea fasolei si mai ales a lintei, leguma verzuie cu aspect de fiere: tata spunea ca ar fi vrut sa semene cu ea un ogor, ca sa-i dea foc. Abia dupa un timp au aparut mesele acelea, care-mi staruie si azi in ochi si in nari; din aer izvora o unda de iertare, a fiecaruia de catre ceilalti si a noastra a tuturor de catre cei de-afara, musafirii care soseau zambind ne sarutau si ne imbratisau. In ajunul zilei de sarbatoare, casa se umplea de panze ciudate, stravezii, pe care bunica le intindea tragandu-le cu varfurile degetelor dintr-un bot de aluat. Nici n-aveai pe ce sa te-asezi: paturile, divanul, masa erau acoperite cu foi pudrate, tesute parca de paianjeni albi. Inghetata era facuta intr-o cutie de masca de gaze, verde-cazon pe dinafara, galben-auriu pe dinauntru, invartita cand de unul, cand de altul, intr-un lighean cu sfarmaturi de gheata. Dupa masa, fumatorii ieseau in balcon; soarele, asfintind, prelungea lumina, colorand intr-un fel aparte curtea si zidurile.
La asemenea ocazii, vedeam figuri care nu apareau in restul timpului. Un doctor blond, cu ochelari, se apropia mult, privindu-ma prin lentilele groase ca de la mare distanta, si de fiecare data imi spunea: "Stii, draga, eu sunt nasul tau, doctorul tepusel!". Ca si cum, de la un an la altul, as fi putut sa uit. Sau procurorul Dorel Elefterescu, inalt, masliniu, cu frunte larga; ochii putin iesiti din orbite i se umpleau de lacrimi cand vorbea de mama. De fiecare data, povestea, in chip de penitenta tarzie, un episod in care se purtase cu ea grosolan. Toti cei ce stateau in jurul mesei aveau in ochi cate-o icoana a mamei (cand era si vreunul care n-o cunoscuse, ma miram); era o agapa de imagini ale ei, purtate in priviri: de la toti primeam, ca pe-un mesaj rasfrant, impresia ei luminoasa. Ma uitam in ochii aceia, exoftalmici sau melancolici (dupa plecarea musafirilor, bunicii le faceau cate-o scurta fisa medicala), si incercam s-o zaresc.
Imi aduc aminte si senzatia de decadenta, ca in orice casa unde a murit cineva drag: in loc sa se vorbeasca despre prezent, era evocat trecutul, in loc sa se indrepte atentia spre copii, erau pomeniti mortii. Cei de fata, oricat de frumosi, de tineri si destepti, nu erau decat cei ramasi. Aerul decadent, post-mortem, era sporit si de cealalta absenta, si ea echivalenta cu o moarte: lipsea Basarabia. Desi copil, simteam diferenta dintre "azi" si "ieri", acel "ieri" infierat pe toate drumurile, despre care ai mei vorbeau cu abia disimulata duiosie si cu sincer regret. Uneori, musafirii se gandeau sa-mi adreseze si mie cateva cuvinte; de obicei imi vorbeau despre mama, ceea ce ma facea sa ma rusinez. Dorul meu trecuse de stadiul constient si pudic al unui gand care te viziteaza in rastimpuri: profund, se confunda cu carnea si sangele, se facea suferinta fizica, apatie, mutenie. Iar ei voiau sa vorbesc despre ea in auzul tuturor!
Erau doua feluri de povestiri: cele care erau pentru mine si cele la care trageam cu urechea. Li s-au adaugat cu timpul si cele pe care a trebuit sa le smulg prin insistente, cele abia ghicite din aluzii si taceri, si unele pe care le banuiam, dar nu le-am aflat niciodata. Bineinteles, cel mai tare ma intriga ultimele. Principalul defect al reconstituirii mele este urmatorul: n-am cunoscut amintirile nici unei persoane careia ea sa-i fi fost indiferenta, antipatica, ale vreuneia care s-o fi urat. Lipsa asta imi saraceste portretul, mozaic inchegat cu greu si cu multa migala. Reconstituit, chipul se vede printr-un fel de ceata alba: frumos, dar nepamantesc. Or, eu tocmai dupa cele pamantesti tanjeam: prezenta aceea difuza, ramasa in aer mult timp dupa faptura care s-a dus. Ceva am pastrat totusi: o anumita duiosie starnita de amintirea materialului din care era facut capotul ei, un molton moale, de culoarea cafelei cu lapte.
Cred ca ardoarea povestirilor se hranea si din nostalgia lor, intretinuta ca focul mocnit. Bunicii, batrani si cu puterile scazute, isi retraiau cu fiecare cuvant anii cei mai frumosi. Bunicul, dr. Mihai Isanos, mi-a povestit mult, dar despre mama - niciodata. Nici dupa ce trecusera ani destui, nu putea vorbi despre ea si nici nu suporta sa auda. (Am aflat mai tarziu ca, la inmormantarea ei, a plans ca un copil, cu fruntea proptita-n peretele bisericii, pe care-l lovea, neputincios, cu pumnul). Bunica imi povestea cand eram singure, in clipele ei de odihna. Statea sprijinita de perne, cu picioarele incrucisate, impletind sau crosetand. Cel mai mult imi placea la ea tocmai ceea ce o facea dizgratioasa pentru altii: pantrecele enorm, ca o sarcina care nu se mai sfarsea. Ma lipeam de el cu bratele desfacute si-l imbratisam fara sa-l pot cuprinde, cum n-ai putea sa strangi in brate globul pamantesc. Imi puneam capul pe el ascultandu-l si adormeam leganata de miscarile sangelui, de caldura carnii moi ca o perna; asta numeam eu "a dormi la balonul bunicii". Bunica imi povestea despre copilaria mamei, ce grea a fost. La intrebarea "de ce a murit mama", imi raspundea, invariabil, ca nu fusese cuminte. Nu-mi era clar de ce sfaturi nu ascultase, dar oricum imi aparea ca o razvratita.
In anumite zile, mai ales primavara, mergeam impreuna la cimitirul "Reinvierea", la mormant. Era un cavou cu usi metalice, bombate, care se deschideau intr-un mod ciudat, ca un cleste urias, ale carui falci desfacute cadeau in parti. Asezata cumva la capataiul acelei intrari culcate, la picioarele careia era o scarita abrupta de metal, statea intr-o pozitie inclinata, visatoare, ca o frunte data pe spate, o placa de marmura pe care erau sapate cuvintele: "Oamenilor voiam sa le las/ sufletul meu, drept pane la popas,/ drept livada si cer./ Tuturor acelora care nu ma cer/ si nu ma cunosc, am venit sa le fiu/ o candela pentru mai tarziu". Inauntru era un fel de pivnita mica, varuita, plina de paianjeni, unde bunica aprindea lumanari. N-aveam voie sa cobor si zburdam de jur-imprejur pe bordura de ciment, lucru pentru care eram certata, desi nu saream de veselie, ci pur si simplu fiindca n-aveam altceva de facut. Odata, am vazut-o pe bunica plangand. "De ce plangi?", am intrebat-o. "Plang pentru ca am avut o fata care-a murit...". "Dar nu ma ai pe mine in loc?", i-am spus fara sa stau pe ganduri si, oricat ar parea de ciudat, enormitatea asta a linistit-o. (Va urma)
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
