1. Bucuresti, Capitala Provinciei
Strada Grigore Alexandrescu numarul 21, sector 1, Bucuresti.
Nici astazi nu sunt sigur ca n-a fost doar un vis.
Memoria mea, cea lenesa, amana de ani de zile adevarul zilelor acelora; pe ea, pe memorie, o intereseaza doar povestea.
...Eram in drum spre mare - exodul anual al provinciei, cu halta de lux, Bucuresti. Era momentul acela in care rudele "norocoase" isi faceau datoria fata de familie, gazduind neamurile o zi, doua, in orasul de unde rasarea soarele romanesc.
Ai mei imi povestisera despre "tanti Lucretia" si mai ales despre Mia, un fel de superba "oaie neagra" a familiei, cele doua repere pe care le-am retinut, legate de doua locatii precise - Strada dr. Lister si Piata Rosetti - si iata ca acum, in sfarsit, probam realitatea...
Anul acela era o situatie speciala; concediul tatei fusese astfel aranjat incat, la trecerea prin Bucuresti, sa prindem spectacolul lui Mugur, la Opera. Mugur?! Mugur era, de departe, vedeta familiei, omul care urca "pe scena", omul care avea turnee in strainatate. Si prima persoana publica pe care o cunosteam si care era neam cu mine. Pentru mine, locul a insemnat, mereu Omul. Nimic nu s-a intiparit in mintea mea daca n-a fost legat, cu un fir cat de subtire, de un Om. Am pretuit, mai presus de orice, omul.
Pana atunci, "in Vale", unde locuiam, Valea Jiului, in Valea plangerii cum i se spunea, atunci si acum, numaram pe degete oamenii de vaza pe care-i cunoscusem - Pataki, profesorul meu de vioara care era unchiul sopranei Georgeta Stoleru, si Lucaciu, pianistul corepetitor de la orchestra Casei de cultura din Petrosani - fratele Ilenei Lucaciu, provinciali si ei, in familiile lor, dar, oricum era ceva. Si apoi, dintr-o data am aflat ca exista Mugur, unchiul meu - nu mai trebuia sa spun la scoala ca "tata e prieten cu Cutare..." pentru a-mi castiga respectul clasei, de data asta spuneam: "A, Cutare, pai e unchiul meu". Al Meu! Si spuneam asta cu naduf si cu emfaza, pentru a-i concura pe ceilalti care spuneau "magnetofonul meu", "masina mea", "schiurile mele" etc...
Tot Petrosaniul mai rasarit, doctorii - colegii tatei, avocatii, inginerii de la mine, profesorii il vazusera pe Mugur, la teatru, cantand in Traviata, la un concert al Operei din Cluj, iar familiile respective isi adusesera plodernitele cu ei - colegii mei - care ma vazusera iesind din culise, ca din Altar, cu cateva minute inainte de inceperea spectacolului. Un triumf! Al meu si al familiei noastre!
Acum veneam la Bucuresti sa-l vedem pe baritonul Mugur Bogdan, premiant de Festival Enescu, in Rigoletto - era altceva; o nuanta care ma intrista putin. Nu mai era "unchiul" meu, nu mai avea rost sa "ies din culise", caci nu avea cine sa vada lucrul asta. Eram in lumea altcuiva, un anonim din provincie, departe de toata cunoasterea... Eram speriat, ma tineam strans de tata, nu stiam cum ajunsesem acolo - parca fusesem adus legat la ochi, anume sa nu pot afla drumul - sa nu am acces decat atunci, o singura data... drumul elitelor e pavat cu orbi visatori....
Evident ca mi-a fost fatala emotia, nesiguranta, provincia ...
Bocanceii mei "de concediu" s-au dovedit a nu fi fost adecvati foaierului Operei, caci tocmai cand "Rigoletto" ne prezenta colegilor sai, eu am facut un pas mai dezinvolt decat mi-ar fi permis statura si experienta si, din mic ce eram, m-am facut si mai mic, am disparut in marmura salii, pur si simplu, nu inainte de a auzi hohotele de ras ce parca nu se mai sfarseau, ca un recul infinit al unei teribile arme, aruncandu-ma departe, inapoi, acasa...
Era prima oara cand posedam Noncunoasterea, despre care aveam sa invat ca nu e doar o antinomie a Cunoasterii.
...A fost prima oara cand "mi-am soptit in barba" ca aici va fi Casa Mea.
Urma sa invat, in ani lungi si durerosi, adevarul urmator: "...acolo este casa ta, unde este inima ta".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
