Din fericire, nu am stat în Kabul, mai precis în comandamentul ISAF situat în zona verde, decât zece zile, într-o misiune de informare şi documentare în domeniul operaţiilor psihologice şi informaţionale. Nu cred că aş fi rezistat într-o misiune obişnuită de şase luni, deoarece la doar trei zile după ce am ajuns, în luna mai 2007 (adică nu în mijlocul marilor călduri), în capitala Afganistanului, am făcut un puseu teribil de tensiune: altitudinea de 1800 de metri, smogul gros, căldura şi inerentele emoţii ale călătoriei m-au trântit imediat la pat.
Mi-am revenit rapid cu medicamente, dar…. dar colegii mi-au povestit că au mai fost cazuri de intoleranţă instantanee printre militari (inclusiv femei) la mediul ostil al Afganistanului, unde tutoror le creştea tensiunea cu două, trei puncte şi li se irita stomacul şi ficatul de la conservanţii şi e-urile prezente din plin în toate alimentele. Pentru un european, doar să stea acolo în acele condiţii dificile de climă, claustrare datorată măsurilor foarte severe de securitate, fără eforturi sau stress deosebite, este o mică performanţă şi un risc nici pe departe acoperit de cei 80-90 de euro pe zi cât primesc românii acum (atunci, în 2007, aveau 80 de dolari pe zi). Incredibil, dar în 2002 finanţiştii şi generalii de la Bucureşti îi trimiseseră pe oltenii din Bănie de la Batalionul 26 infanterie "Neagoe Basarab" la Kandahar, în fostul fief taliban cu doar 40 de dolari pe zi.
Pentru un roman, primul şoc afgan este zborul de circa 15 ore cu containerul zburător numit Hercules C130, având doar o escală de realimentare la Baku. Pe timpul zborului, în caz de urgenţă poţi să faci pipi doar dacă eşti bărbat, la o ţeavă instalată spre coada avionului, în rest rămâi înţepenit pe un scaun din plasă de curele. Când am aterizat la Baku, am considerat plimbarea prin aeroport drept o binecuvântare, dar imediat apoi mi-am dat seama că experimentaţii peace-keeperi români aveau un obiectiv precis: în câteva minute au golit rafturile cu sticle de whisky şi votcă din magazinul de duty free, ştiind dinainte că în Afganistan "tăria" este foarte greu de găsit.
Mai mult decât la sosirea într-un alt teatru de operaţii, primii paşi pe aeroportul din Kabul provoacă o năuceală acută: ai ajuns pe o altă lume. Dacă se întâmplă ca atunci să mai aterizeze şi un imens avion Galaxy cu trupe şi materiale militare sau să se desfăşoare un "MEDEVAC" (acronim pentru evacuare medical de urgenţă) cu şiruri de răniţi alimentaţi cu perfuzii, atunci spectacolul live cu senzaţii tari este total, iar întrebarea "Ce cauţi tu acolo?" devine firească. Urmează încotoşmănarea rapidă în greoaiele veste antiglonţ şi căştile de Kevlar, înghesuirea în Toyotele albe blindate ale ISAF şi deplasarea spre campul comandamentului, străbătând în goană Violet Road, un bulevard drept pe care s-au petrecut cele mai multe atentate sinucigaşe asupra vehicolelor militare, prin apropierea de acestea a unor motociclişti sau maşini burduşite de exploziv detonat de şoferul kamikaze.
Campul comandamentului principal al ISAF din Kabul este, din considerente de securitate, mult mai înghesuit şi aglomerat decât "suratele sale" din Priştina sau Sarajevo. Senzaţia de tabără aflată sub asediu era accentuată nu doar de viermuiala permanentă a soldaţilor echipaţi de luptă (cască, vestă, puşcă, ochelari de protecţie), ci şi de zidurile protectoare împotriva schijelor eventualelor atacuri cu mortiere talibane care umbreau clădirile şi corimecele. Încă din prima seară am fost condus şi în singurul loc ce făcea excepţie de la atmosfera generală: grădina Milano, un loc nu prea mare, înţesat cu copaci ce asigurau o binecuvântată umbră asupra potecilor ce legau între ele chioşcurile cu mese la care bravii peace-keeperi din toată lumea îşi puteau crea iluzia unei relaxări, sorbind o cafea sau o bere, două, nu mai mult. Dar şi aici am aflat că, în urmă cu doar două săptămâni, serviciile de securitate ale ISAF descoperiseră la timp chiar dincolo de gardul betonat al grădinii Milano, un camion plin cu exploziv, care dacă ar fi fost detonat, ar fi ras de pe faţa pământului nu numai întreg locul de relaxare, dar şi aproape tot comandamentul.
Am circulat relativ puţin prin Kabul, totdeauna în Toyotele blindate şi niciodată pe jos. La cinci ani de la alungarea talibanilor, cea mai mare parte din capitala cu milioane de suflete, Kabul, continuă să-şi trăiască o viaţă atârnată cu şase secole în urmă. Nu toate femeile poartă deja celebrul văl albastru numit burqua şi nu toţi bărbaţii afgani sunt îmbrăcaţi în costumele tradiţionale cu turbanele sau fesurile aferente. Acest lucru este valabil însă doar pentru cosmopolitul Kabul, deoarece, în restul ţării, lucrurile rămân împietrite în tradiţia şi credinţa multiseculară. De o parte şi de alta a drumurilor forfotind de oameni în şlapi de plastic, sunt şanţurile prin care se scurg toate dejecţiile scoase din casele de lut. Cu mirosurile aferente. Magazinele sunt grupate după tipul de marfă pe străzi: o stradă cu piese auto de tot felul, o stradă cu lemne de foc sau de construcţie, o stradă cu cărnuri de vită sau oaie atârnate în praful torid şi omniprezent. Deşi Kabulul este situat la 1800 m altitudine, aerul este greu respirabil, datorită căldurii şi compoziţiei. Ofiţerii din comandamentul NATO mi-au spus că circa 40% din aerul inspirat este format din fecale umane şi animale uscate şi pulverizate apoi în smogul ce acoperă oraşul. Într-adevăr, în Kabul poţi vedea ceea ce respiri. Totul este să nu miroşi. Din această cauză este tolerat scobitul/curăţatul în nas. În imensa pădure de case de chirpici ale Kabulului, răsar insule de verdeaţă înconjurate de ziduri înalte cu sârmă ghimpată şi păzite de bodyguarzi care pentru 500 de dolari pe zi împuşcă fără ezitare tot ce li se pare suspect. Aceste ziduri ascund nu doar reşedinţe oficiale afgane sau internaţionale, ci şi oaze private de un lux orbitor, demn de palatele Şeherezadei aparţinând "lorzilor" sau oamenilor politici locali.
Colegii mei care lucrau în secţia PSYOPS mi-au explicat că în Kabul funcţionau trei televiziuni, din care două private. În urmă cu cinci ani televiziunea era interzisă cu desâvârşire de talibani, dar în acel moment unul din cele mai cerute videoclipuri era o manea: Maria Vass în duet cu Copilu' de Aur, "Cine e inima mea?". Dansul era cam senzual, drept care secvenţele cu prim-planuri de burice goale şi unduitoare sau decolteuri prea generoase fuseseră cenzurate pentru a nu ofensa bunele moravuri islamice. Clipul mi-a fost arătat în timpul vizitei pe care am făcut-o în ToloTV, televiziunea lansată în 2004 de o familie de tineri afgani crescuţi şi educaţi în Australia. Deşi acasă detest cumplit acest gen muzical, când am urmărit videoclipul la televiziunea privată afgană TOLO, acolo la mii de kilometri depărtare de casă, chiar mi-a plăcut. Oricum, cred că acest clip a avut mai multă priză la public decât numeroasele produse PSYOPS (ziare, fluturaşi, reviste, emisiuni radio, filmuleţe de televiziune, diverse mici obiecte purtătoare de mesaje sau însemne) realizate pe bani grei şi cu multă trudă de cei peste 200 de militari şi civili aflaţi sub comandă germană care lucrau în toate structurile de operaţii psihologice ale ISAF din Afganistan. Am înţeles acest lucru doar privind în ochii afganilor, dar mai ales în cei ai copiilor, unde nu am descoperit nici o urmă de tristeţe: mâncând te miri ce, murdari şi adesea roşi de diverse infecţii, majoritatea analfabeţi, acoperiţi de praf, ei păreau fericiţi, fie poate pentru că nu erau conştienţi că viaţa ar putea fi trăită şi altfel. Onoarea a fost şi este mai importantă şi mai preţioasă pentru afgani decât multe alte trebuinţe omeneşti primare, celebra piramidă a nevoilor umane elaborată de Maslow (pe baza căreia sunt concepute şi planificate programele PSYOPS occidentale) nemaifiind valabilă.
Singura "distracţie" a întregului personal internaţional din campul comandamentului ISAF (în afară de o şuetă seara, la o bere sau la un meci de baschet sau de volei) este mersul la bazar. Acesta era organizat doar vineri dimineaţă (atunci era ziua liberă după obiceiul afgan şi nu duminica) pe un teren adiacent gardului ISAF, iar negustorii locali ce veneau cu marfa erau controlaţi la sânge înainte de intrare. Negocierea preţului oricărui lucru expus spre vânzare se supune obiceiurilor orientale: preţul real este jumătate sau două treimi din preţul cerut iniţial, dar timpul şi energia cheltuită de client pentru negociere este o dovadă a acordării respectului cuvenit negustorului cu care va bate palma în cele din urmă. Singura problemă pentru un european în a nu-i ofensa pe localnici, este de a-şi cenzura reţinerea în a da mâna cu negustorii afgani, care evident că nu se mai spălaseră de foarte, foarte multă vreme. În rest, şi eu la fel ca şi ceilalţi occidentali plini de dolari, am cumpărat bucuros la preţuri de nimic bijuteri de argint cu pietre semipreţioase, monede şi decoraţii sovietice, flinte sau pumnale de secol XIX contrafăcute, scurte de piele întoarsă sau seturi de pahare şi ceşti din granit. Unii şi-au luat chiar şi covoare, iar alţii DVD-uri cu filme hollywodiene prost piratate cu care să-şi omoare timpul în cameră.
Am plecat după zece zile în Afganistan cu un gând ce s-a cristalizat şi s-a cimentat ulterior: acolo este un popor şi un teritoriu foarte greu de înţeles pentru restul lumii (dar mai ales de către europeni şi americani) care stau acasă în sufragerie şi privesc ştiri sau filme la televizor. Cu atât mai puţin, acea lume poate fi accesibilă din biroul unei cancelarii europene pline de rapoarte menite să sprijine decizii politice. Nici chiar cei care stau acolo în Kabul, Kandahar, Mazar-e-Sharif sau chiar Islamabad pentru o bucată bună de vreme şi sunt implicaţi direct în societatea afgană nu au o părere şi o înţelegere generală, de cele mai multe ori ea este fragmentară, iar eventualele lor soluţii la uriaşele probleme ale acelei lumi sunt exprimate cu precauţiile unei marje considerabile de eroare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
