Amintiri despre Regele Carol I
Editate după volumele de memorii consemnate de Mite Kremnitz şi cu o introducere de Sidney Whitman
Meteor Publishing
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu.
Cartea de faţă este o editare prescurtată a volumului cu titlul original in limba germană „Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen” („Din viata Regelui Carol I al României. Însemnările unui martor ocular”), ce contine memorii ale regelui redactate de scriitoarea Mite Kremnitz. Volumul înfăţisează biografia si personalitatea acestuia şi descrie evenimentele principale (de la naştere până în anul 1899) petrecute în viaţa lui şi a poporului căruia i-a devenit monarh în 1881. A fost editat de Sidney Whitman în 1899, ca „o lucrare pe care orice om politic ar trebui s-o consulte dacă nu doreşte să rămână în necunostinţă de cauză în privinţa multor aspecte din istoria politică a vremurilor noastre şi mai ales din istoria Chestiunii Orientale”. Este un document istoric de mare interes, care conţine, printre altele, scrisori importante din partea prinţului Bismarck, împăratului Wilhelm, împăratului Frederick, ţarului Rusiei, împărătesei Victoria şi Napoleon al III lea. Publicând-o în vremea în care regele era pe tronul ţării pe care o slujea cu iubire şi devotament, editorul cărţii mărturiseşte: „Dacă am insistat oarecum pe îndelete asupra caracteristicilor personale ale regelui şi a metodelor lui politice, am făcut-o pentru a-l ajuta pe cititor să înţeleagă ce fel de om este şi astfel să-şi facă o idee clară despre cauză şi efect atunci când apreciază felul în care aparent imposibilul s-a dezvoltat în realitate. Lucrul acesta pare cu atât mai necesar, cu cât Amintirile… în sine – într-o măsură mai mare un jurnal decât o biografie – sunt concepute într-un spirit de rară imparţialitate. Mai cu seamă scrisorile adresate regelui de către tatal său – care ne oferă ocazia de a descoperi o relaţie fermecătoare între tată şi fiu – fac cinste spiritului neînfricat al celui din urmă prin publicarea lor, iar francheţea cu care sunt prezentate situaţiile cele mai dureroase nu pot să nu atragă simpatia şi respectul cititorului. Ba chiar cartea conţine pasaje pe care mulţi narcisişti ar evita să le publice. Dar tocmai aceasta îi imprimă pecetea nepreţuită a adevărului, lăsând în acelaşi timp cititorului libertatea totală de a-şi formula propriile lui judecăţi.”
Iată câteva „amintiri”:
„…se spune despre regele Carol că este ferm convins că maximele pe care s-a străduit să le pună în practică sunt singurele posibile prin care o monarhie clădită pe baze democratice poate spera să existe în epoca noastră. El încearcă însă, în mod vădit, să pună pe seama principiilor ceea ce, cel puţin în acest caz, se datorează probabil în mare măsură darurilor intuitive ale unei personalităţi extraordinare.
Maximele sunt nişte instrumente foarte utile, totuşi nu înseamnă totul. Oare nu chiar Immanuel Kant a recunoscut că, în decursul lungii sale experienţe de tutore, n-a fost niciodată în stare să aplice cu succes în practică acele precepte pe care se bazează lucrarea sa Despre pedagogie? În acelaşi timp, multe dintre dificultăţile rezolvate cu succes de regele României au fost de o asemenea natură încât n-ar fi fost niciodată suficientă aplicarea banală a preceptelor sau maximelor.
Printre acestea pot fi citate crizele acute care au fost, la răstimpuri, produse de nemilosul război dintre partidele din România. Astfel, în timpul războiului franco-german, când simpatiile românilor au fost aproape unanim de partea Franţei, poziţia regelui a fost foarte dificilă.
Ostilitatea duşmănoasă pe care a întâlnit-o în zilele acelea i-a pus răbdarea la încercare, ba chiar a atras după sine o ameninţare cu abdicarea. O fire mai slabă şi-ar fi părăsit postul. Apoi, în 1888, când o răscoală ţărănească provocată de intrigi de partid părea să ameninţe rezultatele multor ani de trudă, până şi oameni de stat cu multă experienţă au sugerat că era posibil ca dinastia Hohenzollem să nu mai reziste încă şase luni.
Regele a fost sfătuit să folosească forţa armată împotriva răsculaţilor, dar el a refuzat, a demis guvernul şi a chemat opoziţia la putere, iar evenimentele ulterioare au dovedit că decizia lui fusese cea bună. Dar, de departe, criza cea mai mare a domniei lui, şi, în acelaşi timp, cel mai important test al temerităţii şi inteligenţei sale politice, le-a provocat situaţia deosebit de dificilă a României în timpul Războiului Ruso-Turc din 1877; în acest caz, miza a fost, într-adevăr, însăşi existenţa României. Situaţia poate fi citită printre rânduri în volumul de faţă.
În baza unei convenţii, regele le permisese ruşilor să treacă prin România, dar aceştia declinaseră o alianţă acceptabilă pe care o doreau românii. Când situaţia din Bulgaria a început să se agraveze pentru ei, ruşii au dorit să apeleze la trupele româneşti care erau staţionate pe malurile Dunării. Regele, pe atunci domnitorul Carol, cu instinct de soldat – iar în acest caz, mai degrabă cu cel de politician vizionar –, ardea de dorinţa ca România să participe la lupte, însă s-a luat hotărârea ca ţara să intre în război doar ca putere beligerantă independentă.
De aceea a refuzat să ofere ajutorul solicitat – apoi l-a refuzat din nou, în ciuda pericolului grav pe care l-ar fi putut reprezenta pentru România şi, mai presus de toate, pentru el însuşi, resentimentele ruseşti. Între timp, ruşii au fost înfrânţi în bătăliile din jurul Plevnei; domnitorul Carol nu li s-a alăturat nici acum, fără să-i refuze în mod direct, ci recurgând la o tărăgănare, care aproape că i-a scos din minţi pe ruşi...”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
