Născut în 1960, la Călăraşi, absolvent al Facultăţii de Electrotehnică (Universitatea Politehnică Bucuresti) în 1985 şi al Facultăţii de Regie Film (Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucuresti) în 1995, Mihai Vişinescu a produs si regizat filme de lung si scurt metraj, filme documentare, spoturi video etc. – „100 de ani de cinema”- 1995 - documentar, 21 ep.X 30 min., „Eternul masculin” - 1996 , „România şi dictaturile ei”- 1997, „Meserii uitate”- 1998, „Peşteri carpatice”- 1998, „Asaltul cerului”- 1999, „Cai Putere”, „Amintirile unui pelerin”- 2000 (Premiul APTR pentru Documentar), „Proprietarii de stele”, „Delta Dunării”, „Bucovina” ş.a. În 2006, în pragul integrării României in Uniunea Europeană, a făcut o călătorie de la Marea Nordului la Marea Neagră, pe Rin, Main si Dunăre, 45 zile si 77 de ecluze. A fost primul echipaj românesc care a făcut acest traseu şi a filmat material pentru un documentar, „Cu România prin Europa”. Între 2005 şi 2012 a editat revista de cultură şi imagine „România văzută de sus”, distribuită pe liniile aeriene Tarom si în Aeroportul International Henri Coandă. Din 2008 este editor de albume de artă, la editura proprie, numită Alexis după numele strabunicului său, unde au apărut albumele: „Alma Redlinger”, „Ion Sălişteanu”, „Dorel Zaica si Ucenicii”, „Constantin Gavenea - Lumea văzută printr-o lacrimă”, „Albumul unei prietenii: Nichita Stănescu-Vladimir Zamfirescu”
Deviza lui Mihai Vişinescu: De ce să ai o viaţă simplă, când poţi avea una complicată?
- Domnule Mihai Vişinescu, spre sfârşitul anului trecut Editura Alexis, pe care o conduceţi/patronaţi a publicat un admirabil album intitulat „Albumul unei prietenii. Nichita Hristea Stănescu şi Vladimir Mihai Zamfirescu”. Ne puteţi vorbi pe scurt despre el, ce-ar fi bine să ştie cumpărătorul, iubitorul de frumos şi n-are cum să afle altminteri?
- Ar trebui să ştie că albumul are o poveste, o poveste de dragoste, care începe, continuă şi se termină cu o întâlnire. Este, aşadar, povestea mai multor întâlniri succesive, întâmplătoare, concomitente. Acum cinci ani l-am întâlnit pe pictorul Vladimir Zamfirescu, cu ocazia unui interviu în revista mea de cultură şi imagine a României, care se distribuia pe Aeroport şi în avioanele Tarom. Am fost profund impresionat şi emoţionat de picturile dumnealui, care mi s-au lipit de retina sufletului şi nu am putut să le şterg de acolo, indiferent cât de multe clipe şi clipiri de pictură am mai văzut sau am mai trăit de atunci. Au urmat patru albume de artă pe care le-am făcut, căutând de fiecare dată o expresie grafică şi conceptuală care să nu fie standard, ci profund personală şi definitorie pentru fiecare artist în parte. În tot acest răsptimp, nu m-a părăsit nicio clipa gândul la un album pe care îmi doream să îl fac pictorului Zamfirescu. Dar parcă nu găseam acea trăire care să îl declanşeze. Într-o seară, răsfoind un album pe care mi-l dăruise domnul Zamfirescu atunci când ne-am cunoscut, am descoperit o mărtusire a dânsului care m-a tulburat nespus. Cu siguranţă o mai citisem şi altă dată, dar acum mi se revela cu sonorităţi şi rezonanţe nebănuite: „Sper să ne putem regăsi împreună cu alesul dumneavoastră discernământ, recunoscându-ne înfăţişarea Dumnezeiască în plină lumină, fiindcă restul nu este decât o nesfârşită singurătate”. Nu citisem demult ceva mai frumos. În zilele acelea stăruia în mintea mea şi gândul unui album de artă sub forma unei cutii cu planşe, un fel de „umanizare/îmblânzire” a ideii de album, în aşa fel încât oricine să poată aşeza lucrările preferate pe perete, în spaţiile lui casnice de liniştire, şi să le poată privi oricând doreşte, fără a trebui să scoată de fiecare dată cartea din bibliotecă. Căutam un contrapunct al singurătăţii despre care vorbea pictorul. Un contrapunct necesar dealtfel şi plaşelor cu picturi. Şi l-am gasit. Contrapunctul singurătăţii este prietenia. Iar pictorul Zamfirescu a fost marele prieten al poetului Nichita Hristea Stanescu. În numele prieteniei lor şi al dragostei care trece dincolo hotarele vieţii şi ale morţii, am făcut acest album.
- Cum a fost colaborarea cu pictorul Vladimir Zamfirescu, din câte ştiu un om retras?
- Nu am colaborat în niciun fel. Pentru că acest termen denumeşte şi implică mai mult o neutralitate şi o tehnicizare excesivă a relaţiei dintre doi oameni. Un soi de troc oficial şi convenţional. Lucrând la acest album, noi doi am parcurs etapele împrietenirii: mai întâi respect reciproc, apoi aşteptare, apoi tatonare, apoi privire lăuntrică şi exterioară, uneori detaşată, alteori intens angajată, apoi căldură şi generozitate (din partea dânsului, în primul rând), apoi încredere reciprocă, apoi nerăbdare. Şi multe altele, nenumite. Şi la sfârşit, atunci când albumul a ieşit din tipar, o strângere de mână, fără putinţa de a ne mai smulge unul din sufletul celuilalt privirea. Pentru mine a fost una din cele mai frumoase întâmplări şi una din cele mai profunde întâlniri din viaţa mea, în rostul acelora care te marchează pentru totdeauna. Mereu între noi, alături de noi, în urma noastră, în spatele nostru am simţit prezenţa lui Nichita. Şi am învăţat că poţi câştiga un prieten şi dintre cei care nu mai sunt printre noi. Că prietenia nu este o chestiune de prezenţă continuă, ci de simţire continuă. Domnul Zamfirescu nu este un om retras, dimpotrivă. Poate „privitorii” şi „ascultătorii” dânsului simt această nevoie de a se retrage, de a face pasul înapoi, pentru că tot ce reprezintă arta dânsului nu este mereu la îndemână şi pe înţelesul oricui.
- Editura Alexis s-a specializat, pare-se, în albume de artă şi a propus o serie intitulată „Artişti plastici români contemporani”. Au apărut albume despre Ion Sălişteanu şi Alma Redlinger. Ce urmează?
- Nu ştiu dacă este vorba despre o specializare voită, restrictivă. Niciodată nu mi-au plăcut etichetele şi înregimentările, în tabere ideologice sau în cuvinte. Eu mereu am făcut ce am simţit. Am făcut cărţile pe care mi le-am dorit, fără a le aşeza în vreo categorie. De pildă, acum pregătesc un album în acelaşi stil al albumului despre care am vorbit la început (adică planşe şi versuri pe spatele plaşelor), album cu picturi ale lui Gauguin şi versuri ale poeţilor bretoni. Un album Cărtărescu-Câlţia. Un album cu icoane pe sticla şi spuse al copiilor despre Dumnezeu. Sunt mai multe proiecte cu care merg în paralel, dându-le astfel şansa de a se dezvolta fiecare în ritmul său propriu.
- Cum poate rezista în economia de acum o editură de artă, ale cărei volume sunt, inevitabil, scumpe?
- Albumele nu apar doar în librării. Ci ajung şi la companii mari care le achiziţionează pentru a la dărui mai departe. Aşadar ajung la oameni cu venituri peste medie şi cu gust pentru artă.
- Cum aţi ajuns de la regie de film la editare de carte? Cum se împacă cele două?
- Când fac o carte nu simt că aş face ceva total, complet diferit de meseria mea de regizor de film. Lucrul la o carte se aseamană mult cu lucrul la un film. Este implicată o echipă care trebuie coordonată, există un buget în care trebuie să te încadrezi, există un dead-line etc. Există personaje principale şi secundare. Se urmăresc toate etapele fireşti ale unui scenariu de film. Există chiar etapa „renunţării la proiect”, uneori. O carte este un spectacol. O carte este un film. Un film îl poţi viziona şi după o sută de ani. O carte, la fel. Când răsfoieşti „Albumul unei prietenii: Vladimir Zamfirescu-Nichita Stănescu”, toate personajele picturilor şi ale poeziilor capătă viaţa lor autonomă, conexă. Devin interdependente unele de celelalte, vital necesare unele celorlalte. Şi spun, împreună, o poveste sau mai multe poveşti.
- Aţi făcut filme documentare pentru care aţi călătorit mult. Declaraţi cândva că „orice revelaţie, în viaţă, începe cu o călătorie”. Câte revelaţii aţi avut?
- Un lucru ştiu sigur legat de revelaţii. Ele nu se pot număra. Nu ştiu câte am avut până acum sau câte voi avea de acum încolo. Revelaţia nu este un fapt conştient. E ca un înger care trece printr-o livadă de vişini în floare. Nu îl vezi, nu îl auzi, dar ştii, cumva, că a trecut pe acolo. Poate sună prea cehovian ce spun acum, dar nu ştiu mai mult.
- Cum arată filmul documentar românesc? Sunteţi încrezător în soarta lui?
- Sunt încrezător în soarta filmului românesc, în general. Un film devenit din ce în ce mai mai puernic şi mai impresionant ca forţă expresivă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
