Ne e greu sa credem ca Nichita ar fi implinit pe 31 martie anul acesta doar 75 de ani. La fel de dificil ne e sa credem ca au trecut 25 de ani de la moartea lui. Ne obisnuiseram cu Nichita in ipostaza sa de fara varsta, patriarh si intelept, generos si aiurit si ne uitam la pozele lui de tinerete ca la realitati care nu au a face cu el. Apoi, dupa ce el nu a mai fost, prezenta lui a continuat sa fie la fel de reala. La orice evocare, pare ca lipseste doar din intamplare sau ca si-a amanat sosirea. Nici un alt scriitor roman nu este atat de prezent in memoria colectiva ca Nichita Stanescu.
Cand o intamplare ii aduna laolalta, prietenii vorbesc despre Nichita de parca numai cu cateva secunde in urma s-ar fi despartit de el, ar fi plecat din casa lui cea mereu deschisa si doritoare de oaspeti, ar fi auzit ultimul poem recitat (scris chiar sub ochii lor) de Nichita sau l-ar astepta pe el.
Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane a adunat, in chiar ziua in care Nichita ar fi implinit 75 de ani, o parte a prietenilor sai: Florin Zamfirescu, Traian T. Cosovei, Vlad Ciobanu, Augustin Fratila, Florin Iaru, Johnny Raducanu si Adam Puslojic. O alta parte cred ca se gasea in sala si, probabil, multi altii nu au putut sa vina. Personal, am regretat absenta Stelei Covaci si a Dorei Stanescu. Tineretea lui Nichita s-a intersectat perioade bune cu viata familiei Covaci in casa acesteia din Grigore Alexandrescu, iar Dora i-a fost atat de aproape ani buni. Ambele apar insa destul de rar in public vorbind despre Nichita, desi sunt sigur ca au mult mai multe de spus despre poet, despre ceea ce era el cu adevarat - sa zicem in momentele de dupa plecarea tuturor din casa din Piata Amzei - decat multi dintre cei care au amintiri cu Nichita.
S-a invocat adesea - fapt ce s-a petrecut si in rotonda muzeului - grija lui Nichita Stanescu pentru posteritate. Ideea ca posteritatea se faureste in viata fiind am auzit-o des de la tot felul de scriitori, dar am si vazut cum fiecare lucreaza la posteritatea lui: unii visandu-se mentori, sefi de scoala literara; altii - comandandu-si, pe la prieteni, monografii din timpul vietii (multe insotite cu fotografii de familie si legende de tipul "Poetul impreuna cu familia", "Viitorul scriitor la varsta frumoasa a copilariei" etc.), multi scriind in taina jurnale, memorii ce urmeaza a fi publicate dupa disparitia lor. Nu stiu in ce masura casa deschisa, mereu deschisa, a lui Nichita si puzderia de amici, cunostinte sau prieteni adevarati au fost o premeditare a construirii posteritatii. Cunosc oameni care au avut in timpul vietii mai multi amici decat Nichita Stanescu, iar acei amici s-au volatilizat imediat dupa ce respectivii nu au mai fost in viata.
Cred ca foarte multi, daca nu chiar toti, mergeau la Nichita fascinati de ideea ca au o sansa unica de a vedea, de a sta alaturi, de a auzi un geniu. Nimeni nu se indoia de acest fapt. Iar colegii sai de generatie l-au perceput si l-au tratat ca pe un nepamantean ivit printre ei.
Legendele se teseau in jurul lui Nichita si pe atunci asa cum continua sa se teasa si azi. El este intruchiparea ideii de geniu romantic: blond, visator, divin inspirat, nepamantean chiar si in gesturile pamantene, un albatros imperial cand zboara si un impiedicat in propriile aripi cand se afla pe pamant. Cred ca din complexul nostru vizavi de Eminescu (complex care la Nichita s-a intrupat in adorarea fara sfarsit a lui Eminescu) s-a ivit si continua sa se manifeste imaginea poetului: daca noi, ca romani, am fost nerecunoscatori si nu am perceput dimensiunile geniale ale lui Eminescu, greseala nu trebuie repetata. Ni s-a indus ideea ca noi toti suntem vinovati de viata, de soarta, de nefericirile poetului, nu numai contemporanii lui Eminescu. Opera, receptarea ei, fizicul si viata lui colaborau excelent la coagularea imaginii unui inger numit Nichita Stanescu. Amintirile celor care i-au fost apropiati intretin (constient sau subconstient) aceasta: coplesit de poet, Florin Zamfirescu marturisea ca nu a putut niciodata recita vreo poezie a acestuia; Adam Puslojic - ca nu a indraznit niciodata sa scrie in prezenta sa: Johnny Raducanu - ca era coplesit de genialitatea sa muzicala; Traian T. Cosovei - ca mitul unui Nichita bogat este o adanca jignire la adresa poetului, a carui singura proprietate a fost absenta, iar Vlad Ciobanu - ca Nichita putea recita din toata poezia romana, de la Dosoftei pana la contemporani, ore intregi. Desi, la randu-i, cu un sac doldora de amintiri despre Nichita, Augustin Fratila invita la citirea si rerecitirea operei tocmai spre a intelege si mai bine de unde se trage si cum se intretine adoratia pentru poet.
Contestarile violente de care a avut parte Nichita dupa 1989 nu l-au sufocat si nici nu i-au redus dimensiunile: dimpotriva, pare ca au avut darul de a primeni imaginea si de a consolida solidaritatea admiratorilor sai. Din sala, s-au auzit murmure de repros sau indignare la cate-o secventa prea pamanteana despre Nichita, ba chiar s-a produs o izbucnire violenta a lui Sterian Vicol, care a inteles din vorbele lui Vlad Ciobanu ca s-ar aduce vreo bruma de indoiala asupra culturii vaste a poetului.
Iubirea si adoratia celor ce l-au cunoscut ii asigura lui Nichita Stanescu o prezenta constanta si vie in memoria colectiva. Cat si-a construit el insusi aceasta posteritate si cat i-o construiesc ceilalti din teama de a nu se fi inselat in admiratia lor (care ii justifica adesea si pe ei) este greu de stabilit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
