Licenţiată în arhitectură şi urbanism (1990) şi în drept administrativ (2003) Cristina Gabriela Ţurlea s-a specializat în meserie la Bucureşti şi Rotterdam. Din 1990 a lucrat ca arhitect în cadrul mai multor firme, iar din 2005, în cadrul Băncii Naţionale a României. Este doctor în arhitectură şi a publicat volumele-albume Arhitectura şi spaţiile publice (2008), Cronica restaurării Palatului vechi al B.N.R. (2010) şi Centrul istoric financiar-bancar al Bucureştiului (2011), făcând din meseria şi din vocaţia ei principală condiţia unor generoase analize şi reconstituiri care bat în performanţă verbiajul atâtor publicişti iubitori de Bucureşti, dar prea puţin în stare să îi evidenţieze cu masivă competenţă temeiurile de frumuseţe. S-ar spune, astfel, că suntem în faţa unei realizări profesionale strălucite dacă nu ar urma şi altceva.
În fapt, Cristina Gabriela Ţurlea se dovedeşte o artistă plurală, demonstrând că fibra polivalentă a renascentiştilor italieni (şi, pe urma lor, şi a celor români, precum G.M. Cantacuzino) vădeşte continuări. Pictura artistei se impune atenţiei iubitorilor de artă fără dificultate, prin virtuţi ce ţin de eleganţa liniei, plasticitatea inconfundabilă, ce păstrează în tuşe amintirea experienţelor de vârf ale modernismului românesc, şi printr-o relaţie privilegiată cu culoarea. Îndrăzneam cândva să mă refer la pânzele semnate de domnia sa observând că „… pornind de la concreteţea unor forme familiare, printr-un exerciţiu de meditaţie şi de decantare interioară, ca şi printr-un travaliu concentrat în efortul lui de a se desprinde de contingent şi a reflecta numai cristalizările unei interiorităţi zvelte, se poate ajunge la esenţial în maniere ce frizează universalul”. De astă dată, aş vrea să mai observ ceva. La drept vorbind, există o enigmă în pictura Cristinei Gabriela Ţurlea şi ea pare să se referă la mai multe ingrediente ce o compun. Pe de o parte, este vorba despre relaţia dintre figurativ şi esenţializare, dintre fineţea şi acurateţea percepţiei şi simplificarea formală de factură modernistă. Pe de alta, chestiunea ce se impune cu forţă se referă la capacitatea empatică a mânuitoarei de penel de a atrage instantaneu şi cu mare ataşament complicitatea privitorului la tipul de contemplare artistică la care invită obiectul. Două case alăturate – Gemene ori Alături – au, în simplitatea lor, o forţă iradiantă care duce cu gândul şi cu inima în direcţia unei fuziuni între ele; dar şi cu ele, chemând nu numai în câmpul, ci şi în orizontul exponatului, proiectându-te pe raza unei scoateri din pasivitatea prudentă a contemplatorului detaşat. Este un mare har, care se repetă şi în ritmica pânzelor unor veliere uşoare, şi în forţa inductoare de reverii a acoperişurilor (Acoperiş, Dimineaţaoraşului), şi în impredictibila vocaţie a griurilor de a contura o afectivitate pozitivă, ca în NoaptealaParis).
În 2009, Cristina Gabriela Ţurlea pleda pentru realizarea unei Carte a Spaţiilor Publice care… mă întreb dacă între timp a fost concepută, asumată şi semnată, ori a rămas numai un ardent deziderat. Se spuneau acolo câteva lucruri de mare importanţă pentru subiect: „Spaţiile publice sunt în primul rând loc de viaţă, de folosinţă cotidiană, care trebuie să răspundă nevoilor populaţiei. (…) Spaţiile publice ale oraşelor trebuie mai întâi cunoscute şi înţelese, calificate şi nu funcţionalizate. Un demers de amenajare trece prin cunoaşterea spaţiului public ce urmează a fi modificat: caracteristicile tehnice, datele privind utilizatorii şi utilizarea, componentele arhitectural-urbanistice, elementele istorice şi de mediu, ambianţa şi rolul lor la nivelul oraşului. (…) Libertatea are limite în ceea ce priveşte folosirea spaţiului public. (…) Spaţiile publice sunt o imagine a legăturilor sociale şi a medierii interculturale, fapt pentru care în conformarea şi perceperea spaţiilor un rol determinant îl au memoria locurilor (amprentele istoriei, tradiţia şi cultura) şi creativitatea arhitectural-urbanistică (utilizarea materialelor şi tehnologiilor, ierarhizarea spaţiilor şi evidenţierea unor parcursuri privilegiate şi legături fluente)”.
Ceea ce face pictura Cristinei Gabriela Ţurlea este să configureze ambianţe spaţiale, arhitecturale, urbanistice, transgresând însă limitele pe care, ca arhitectă, ar fi silită să le observe. Ea conturează ansambluri ambientale de uz public şi privat, dotându-le cu o ereditate culturală, cromatică şi cu o atmosferă de mare capacitate mobilizatoare emoţională, configurând, în cele din urmă, o memorie vizuală – un „muzeu imaginar” al peisagisticii personale – care, fără a apela la gloria şi măreţia marilor ansambluri urbane, rămânând în mica geografie a peregrinului solitar, înnobilează anodinul şi oferta cotidianului cu un splendid halou liric.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
