Negustorii ambulanti nu vindeau mai scump decat la piata. Uneori chiar o faceau mai ieftin, pentru ca se aprovizionau dimineata devreme si nu scumpeau marfa peste zi, cum se intampla uneori la piata.
Dar si atunci cand vindeau mai scump, tot merita sa se cumpere de la ei. Era marfa de o calitate mai buna si proaspata. In plus, era vanduta de persoane cunoscute, care nu aveau nici un motiv sa insele, pentru isi pierdeau clientii si nu mai castigau altii noi.
Suntem intr-o vreme in care articolele de consum se gasesc din belsug (doar in timpul crizei din 1899-1900 viata e mai scumpa). Preturile nu sunt ridicate comparativ cu puterea de cumparare existenta.
Dupa calculele lui Constantin Kiritescu, cel mai mic functionar - copistul, curierul, impiegatul - avea circa 60 de lei lunar (la 1890, chiar 120). Un sef de birou depasea 260-270 lei, un institutor - 220 lei, un capitan - 360-400 lei, un medic de circumscriptie - 480, un salahor - 2 lei pe zi, un muncitor calificat - 3-4 lei pe zi.
Si preturile? O paine - 47 de bani la 1878 si doar 20 de bani daca era neagra; o jimbla - 30 de bani la 1906; un ou - 15 bani la 1878, iar la 1906 cu acest pret cumparai doua oua; o gaina - 2 lei, iar la 1906 1,25-1,50; 1 pui - 1 leu, iar la 1906 60-70 de bani; un curcan - 4 lei la 1878 si 7-8 lei 28 de ani mai tarziu; 1 kg lapte vaca - 62 de bani la 1878 si 40 de bani trei decenii mai tarziu; cascaval - 1,67 lei si 1,80 lei intre aceleasi date. Vinul avea aproximativ acelasi pret imediat dupa castigarea independentei si la 1906: intre 3,50 si 6 lei (era mai scump vinul de Dobrogea decat cel de Moldova, poate pentru ca al doilea se gasea in cantitate mai mare). Se constata, cu alte cuvinte, ca preturile la principalele produse alimentare nu cresc, ci scad. Cu atat mai interesanta este aceasta constatare cu cat, intre timp, salariile cresc, chiar daca nu semnificativ.
Preturile mai trebuie vazute si prin prisma operatiei de tocmeala, care incepuse sa joace un rol tot mai important in comert. Cei mai buni negustori erau apreciati dupa mestesugul tocmitului. Pe vremea aceea, nu se spunea ca reclama este sufletul comertului, ci cinstea. Ce era bun era bun. Si era si mai bun daca stiai sa-l lauzi. Majoritatea vanzatorilor erau cunoscuti de cumparatori. Cei ce vindeau lapte proaspat, branza, unt, cas, cascaval, smantana, iaurt veneau la Bucuresti de regula din satele vecine: Fundeni, Dobroesti, Cioplea, Dudesti, Pantelimon, Ghencea. Fiecare familie isi avea laptarul ei. Sau olteanul ei, daca marfa era alta: "Olteanu', a venit olteanu'". Scrie C. Giurescu: "Cei mai multi dintre acesti olteni erau tineri pana in treiezeci de ani; aveau cate o 'tinta' de alama in urechea stanga. Mergeau grabiti, aproape alergand, cu cosurile saltand, si-si strigau marfa. Aveau strazile lor pe care umblau obisnuit si clientii lor; intrau in curte, puneau cosurile jos si, daca nu vedeau pe vreunul de ai casei, strigau". Aveau strigarile lor simple, tipate, hazlii, uneori minipoezii.
Tot Giurescu ni-l evoca pe vanzatorul ambulant din fata scolii de pe Stirbei, care vindea zaharicale si covrigi, facand o serioasa concurenta bragagiului din colt cu Berzei. "Puteai sa cumperi de la el rahat, pistil, acadele si alte bunatati; pentru cinci parale iti dadea si rahat si pistil, jumatate la fiecare." Si dupa aceea sa bei braga, bautura facuta din orz, sanatoasa si racoritoare, pistil, salep, limonada.
Eram in Orient, eram in Occident? Acestea puteau fi intrebari ale strainilor care descopereau in Romania primul cerc al alteritatii. Nu erau si ale romanilor de prin orase, care se bucurau de viata si lasau prea adesea gandurile sa treaca pe langa ei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
