In clipele ei de tristeţe şi griji, mama imi spune: "Şi tu nu ai şi tu, măi, mamă, o meserie!"O zice şoptit, nu fără un tainic reproş şi o teribilă neconsolare. Nu are şi ea cu ce se mândri când suratele sale de cafea vorbesc despre fii şi nepoţi care s-au ajuns – care doctor, care avocat, care director sau chiar meseriaşi cărora nimeni nu le mai poate lua şurubelniţa, rindeaua sau trafaletul din mână.
Pentru mama, a scrie nu e meserie. Nici ceea ce aduce scrisul – o carieră didactică, un angajament la o redacţie – nu e stabil şi sigur. Mama e doar unul dintre milioanele de români care gândesc pozitiv, exprimând o realitate şi o opinie comună: a scrie e un hobby, e o plăcere pe care ţi-o poţi satisface şi in mult-puţinul tău timp liber, dar pe care nu te poţi baza când te gândeşti cu ce să-ţi plăteşti intreţinerea, pachetul de ţigări şi medicamentele.
Tâmplar eşti pentru că faci mobilă, debarale, garduri. Zugrav pentru că dai cu vopsea şi var. Mecanic pentru că ştii de ce nu mai porneşte maşina, că inlocuieşti bujiile sau cureţi carburatorul. Scriitor nu eşti pentru că scrii cărţi. Scriitor nu eşti nici când le publici. Scriitor eşti când alţii cred despre tine că eşti scriitor. Nici o altă profesie nu depinde atât de mult – aş zice chiar decisiv – de părerile altora ca profesia de scriitor. Iar in republica literelor, mulţimea delegă aceste competenţe unor indivizi care să-i reprezinte. Obişnuit, ei se cheamă critici literari sau istorici literari. Sau notorietăţi literare in care ceilalţi cred. Aceştia decretează: ăsta-i scriitor, ăsta nu-i scriitor. Când mai multe păreri converg, asta vrea să insemne că a mai apărut un scriitor. Astfel validat – transferându-şi o parte a competenţelor şi notorietăţii celui care l-a validat – nou-venitul devine la rândul său o instanţă care dă verdicte. "Caii lui Ahile trebuie că şi existau de indată ce il trăgeau!" – iată un sofism care funcţionează in republica scriitoricească. X este sigur scriitor de indată ce a spus-o Y. Dar şi reciproca e adevărată: X nu este scriitor pentru că a spus-o Y. Lucrurile se complică atunci când funcţionează simultan mai multe competenţe. Pentru unii eşti scriitor, pentru alţii – nu.
Pentru Alex. Ştefănescu, Ştefan Agopian nu este scriitor, de vreme ce nu l-a introdus in a sa "Istorie a literaturii". Pentru mulţi critici, Agopian e un mare scriitor. Unii care i-au delegat competenţe lui Ştefănescu cred că Agopian este un mare autor, dar continuă să-i certifice competenţele criticului şi istoricului. Ce să inţeleagă un om ca mama din toate astea? Că azi eşti şi mâine nu mai eşti scriitor, ba, mai mult, că in aceeaşi zi pentru unii poţi fi, iar pentru alţii nici nu exişti? Mai poţi spune tu despre tine, când te intreabă cineva ce profesie ai, că eşti scriitor? Cel mult, dacă eşti sincer, poţi zice: "Eu cred despre mine că sunt scriitor" sau "Unii cred despre mine că aş fi scriitor". Pacienţii nu-l decad pe doctor din profesia lui, chiar dacă omul e un cârpaci sau un lacom care desface larg buzunarele halatului spre a primi şpaga. Chiar dacă i-a tăiat penisul, bietul om se exprima despre mutilatorul său tot cu "Don doctor", negândindu-se nici o clipă să-l scoată din profesie, in timp ce un cititor (specializat sau nu) te neantizează intr-o clipă, iţi ia calitatea de scriitor cam cum adună gospodinele spuma de la ciorbă. Şi, după ce nu mai eşti scriitor, ce eşti tu de fapt? Mă amuză ideea că Ştefan Agopian ar putea fi acuzat de declaraţii false in inscrisuri dacă ar completa pe un formular: profesia – "scriitor", aducându-i-se ca dovadă "Istoria…" lui Alex. Ştefănescu!
Suntem, aşadar, ceea ce cred alţii despre noi că suntem. Iar in multe ori cazuri proba verităţii stă in numărul celor care cred un lucru sau altul. Nu contează mobilul pentru care zeci de milioane cred că Dan Brown este un foarte bun scriitor, important e numărul lor. Tăvălugului numeric iţi este greu să-i faci faţă. De altfel, se spune că nici un dictator nu a fost posibil fără o largă şi necondiţionată susţinere. Uneori mă amuză, alteori mă intristează o poveste din anii de tinereţe, petrecută in cartierul meu, Andronache, cartier ce funcţiona – şi cred că mai funcţionează şi-acum – după principiile globalizante ale satului universal. Indeletnicirea de a scrie cărţi nu făcea parte dintre preocupările onorabile şi onorante in viziunea locuitorilor din margine de Capitală, aşa incât multă vreme m-am ferit in a-mi face public atari preocupări. Aveam totuşi un mic cerc de amici cărora le mai arătam din când in când publicaţiile unde publicam. Printre ei şi un tiz, Gheorghe Stan, care, la rându-i, scria. Era atât de frenetic, incât umplea un caiet de o sută de file, cu poezii sau cu proză, intr-o singură noapte. Avea, nu exagerez, sute de astfel de caiete. In opinia mea – de-atunci şi de-acum – băiatul suferea de o boală, nu o pot numi, care avea ca simptom innegrirea cu furie a paginilor albe. La un moment dat, am auzit vorbindu-se in cartier despre marele scriitor Georgică. Numai asta auzeam, Georgică in sus, Georgică in jos. Omul incepuse chiar să aibă apucături ciudate: rătăcea pe străzi intr-o poză de poet abulic, scotea din buzunarul de la spate un caieţel şi un ciot de creion şi se apuca să scrie, vorbea tuturor şoptit şi codificat. Pentru mine, misterul s-a risipit repede: omul se lăuda cu ceea ce publicam eu, folosindu-se de potrivirea numelor de familie. In privinţa prenumelor, găsise o explicaţie plauzibilă: Gheorghe nu era chiar potrivit pentru un scriitor, aşa că-şi luase pseudonimul Constantin. Ciudat e că şi azi, in cartier, chiar şi cei care mi-au citit cărţile mă intreabă cu o undă nostalgică in glas: "Dar scriitorul ăla tare talentat, Georgică, ce-o mai fi făcând, domnule?!" In credinţa lor, adevăratul scriitor, măcar al cartierului Andronache, este cel care-i aduna seara la el la poartă să le citească prozele mele, pe care credea că le-a scris el.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
