Poate asta ar fi trebuit să fac de la bun început, să mă duc laTatarabuela*, Doña Elvira. S-o fac măcar acum, altfel nu m-ar fiiertat până la sfârşitul veacului, cât spunea că avea de gând sămai trăiască, chiar dacă şi acum mulţi îi uitaseră vârstamatusalemică. Doña Elvira mai avea încă vreo patru, cinci nume, setrăgea dintr-o familie în care se păstra cu sfinţenie obiceiulvechi de a da copiilor nume fără şir, Elvira Margarita CristinaIsidora Carina, vor mai fi fost şi altele, şi era şefa unui clanatât de numeros, că n-am ştiut niciodată şirul rubedeniilor şi dacănu cumva un sfert din locuitorii orăşelului nu-i erau urmaşi.
- Ăştia or să se dea peste cap, l-am auzit pe Matei.
Şi chiar atunci motoreta a trecut peste o piatră de pe drum sauo gâlmă formată în asfalt, s-a bâţâit şi mai mult, iar puştii dinspate au fost aruncaţi în şanţ. Am strigat fără voia mea, am frânatatât de brusc şi de ferm că m-am ales cu un cucui zdravăn când m-amizbit cu fruntea de parbriz şi ne-am oprit la un metru de ei. Ne-amdat jos să vedem ce se întâmplase. Puştiul care condusese râdeaisteric, de parcă tocmai sfârşise o ispravă de laudă, dar cei dinspate abia mişcau. Era un băiat de vreo zece ani, pe care l-amvăzut într-un târziu ridicându-se, ameţit bine şi scuturându-se depraf, şi o fetiţă cam de aceeaşi vârstă, plină de sânge. Nu mişca.Nu ştiam ce să facem după regulile ţării, dacă e bine să aşteptămambulanţa şi poliţia, pe care să le chemăm cât mai repede, sau săacţionăm noi înaintea sosirii lor. Dragul de Matei, care abia seîntorsese din America, mi-a spus că acolo faci puşcărie dacă miştiun rănit de pe stradă, dacă e şi aici la fel? Am ridicat din umerişi am insistat să facem cum ne ducea capul: am urcat-o pe fetiţă înmaşina închiriată şi ne-am oprit la primul spital. Nu departe.Avusese o comoţie, dar şi-a revenit repede. De-abia ajunsesem laspital şi o preluaseră medicii pe fetiţă, că după noi au venitval-vârtej vreo opt sau zece persoane, femei şi bărbaţi, înnebuniţisă vadă copila şi pregătiţi să ne linşeze, înainte să afle ces-a-ntâmplat. Norocul nostru că un poliţist ajuns la spital i-aoprit să ne ia gâtul. Erau teribil de furioşi pentru că băiatulcare conducea motoreta le spusese, ca să-şi scape pielea, că noi îilovisem. A durat o groază până s-au convins că fetiţa n-avea nimicgrav şi că alta fusese realitatea, că maşina noastră n-avea nicimăcar vreo zgârietură, că singura lege pe care o încălcasem fusesecă nu sunasem pe loc la urgenţe sau la poliţie, dar medicii i-auliniştit cu veşti despre starea copilei şi spunându-le că făcusemfoarte bine că o adusesem atât de repede. Ce i-a convins definitiva fost înregistrarea pe care le-a arătat-o Matei, se buluciserăpeste el din toate părţile să vadă, cei care nu zăreau nimic îitrăgeau pe ceilalţi de limbă şi la sfârşit îl băteau fericiţi cupalmele pe spinare, doar că nu l-au aruncat în aer în strigăte deolé.
N-a fost chip să ne întoarcem la hotel ziua aia, aproape căne-au luat pe sus, cu maşină cu tot, să mergem să ne vadăTatarabuela, să-i povestim şi ei. Ne-am trezit într-o curte imensăumbrită de leandri, cu mai multe corpuri de case cu un singur catşi mulţi câini care lătrau şi săreau în toate părţile. Sub o boltăde trandafiri căţărători, la intrarea enormă a clădirii principale,şedea, imensă, Tatarabuela. Se lăsase brusc liniştea, doar câiniilătrau în voie. Nu ştiam ce să facem, nici de ce ne aflam acolo şiprimul gând care mi-a trecut prin cap a fost să mă prezint. Cumnimeni nu zicea nimic, i-am întins mâna bătrânei şi chiar în clipaîn care o făceam mi-am dat seama că era o mitocănie modernă şi căfemeia venea dintr-o lume cu altfel de obiceiuri. Am zis:
- Sunt Ileana Caragea, ziaristă din România.
Se pornise un murmur de nemulţumire, dar bătrâna m-a privitlung, mi-a întins şi ea mâna şi atunci am auzit-o prima oarăspunând:
- Doña Elvira Margarita Cristina Isidora Carina şi cred căa mai spus câteva nume, nu le-am mai auzit, mă pufniserâsul.
Alt murmur de dezaprobare printre cei buluciţi în spatele meu şial lui Matei, de parcă asistau la un spectacol, era evident că sunto străină nesimţită de-a dreptul, dar bătrâna a pufnit şi ea în râsşi atunci tot clanul care ne înconjura a izbucnit în hohote, abiacând acestea s-au mai potolit am intrat într-o încăpere teribil delargă şi de răcoroasă, cu ziduri foarte groase, cu multe ferestrenu mai mari decât bustul unui bărbat obişnuit, cu perdele albe şicâte o oală probabil din lut în fiecare firidă, un havuz caresusura într-o margine şi o masă lungă în mijloc cu vreo douăzeci descaune de lemn negru de o parte şi de cealaltă. Femeia s-a aşezatpe scaunul din capul mesei, cu nimic mai altfel decât celelalte,ne-a poftit pe mine şi pe Matei la dreapta şi la stânga ei şi, maiînainte să ne aşezăm, clanul se bulucise să ocupe toate celelaltescaune, într-un haloimăs de hârşâituri, scârţâituri şi trosnete,gata să asiste mai departe la spectacol. Brusc s-a lăsat iarlinişte, cu toate privirile aţintite spre noi şi bătrână.
Tatarabuela! O străbunică de vreo sută de ani, care-şi văzusecrescând nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii, voinică, chiarimensă, dar nu grasă, cu părul alb strâns într-un coc complicatadunat la ceafă, un piept care se revărsa fabulos în rochiadecolorată şi grea de tafta, cu pielea gâtului gol, de care atârnao cruce imensă, de-abia zbârcită ici şi colo, cu degete lungi, fărăniciun inel, dar cu unghii de forma şi culoarea migdalelor. Eramfascinată pur si simplu, în mai puţin de un minut eram convinsă cămă aflam într-o lume de poveste în care n-ar fi trebuit să mă miredacă o să văd fluturi cât pumnul planând în jurul meu, anotimpurilear fi durat cât o viaţă, iar eu m-aş trezi în cel mai frumos dintreele, mai plin de parfumuri grele de flori şi fructe. Ar fi fostsficient un gest larg al Tatarabuelei ca la picioare să ni seaştearnă visele noastre ascunse.
A vrut să-i povestim de-a fir a păr ce se întâmplase. I-ampovestit. N-o interesa filmul lui Matei, la care ceilalţi s-au maiuitat de câteva ori mai târziu. A vrut să ştie ce căutam în oraşulei. I-am spus şi ne-a căinat, oameni tineri să umblăm atât dedeparte de casele noastre ca să câştigăm o pâine, în loc să necăutăm iubirile.
- Dar, Tatarabuela, lumea s-a schimbat, am auzit vocea unuibărbat care s-a dovedit a fi unul dintre nepoţi, lumea s-aglobalizat, cum ştii bine, nu mai sunt frontiere, poţi mergeoriunde vrei să munceşti, Europa e mare şi primitoare.
- Prostii! Era mai bine pe vremuri. Şi întorcându-se către mine:Eşti măritată?
Nu eram.
- Ai de gând?
Am ridicat din umeri, numai Dumnezeu ştie. Nu era să m-apuc să-ispun povestea cu Alex pe care îl cred iubitul meu, dar care dispareîn ceaţă când mi-e lumea mai dragă, chiar şi acum, când a înfiat uncopil.
- Bărbatul ăsta cu ţăcălie care te însoţeşte ţi-e doarcoleg?
Am confirmat.
- Nu trăieşti cu el?
Am protestat amândoi odată şi ea a zâmbit.
Nu mă mai chestionase nimeni în viaţa mea în halul ăla! Şi nupărea să vrea să se oprească, dar o fi văzut disperare în ochii meişi s-a întors la povestea fetiţei, a vrut s-o mai ştie o dată şiatunci mi-a spus că era stră-strănepoata cea mai apropiatăsufletului ei, pentru că era orfană.
În timp am aflat ce femeie formidabilă era Tatarabuela, delocînţepenită în trecutul pe care-l evoca. Voia să ştie totul din jur,urmărea talkshowrile cele mai aride, la care adormea lumea, citeadoar sud-americani, convinsă că viitorul literaturii lumii e înmintea lor, ceruse să i se instaleze internet şi petrecea măcar ooră pe zi în faţa calculatorului, strănepoţii îi propuseseră să-şideschidă şi un Facebook, la vârsta mea? Ar fi prea de tot! În casaîn care trăia mai locuiau alte zece sau douăsprezece persoane, darîn încăperile principale, care erau numai ale ei de la începutulveacului al XX-lea, dinaintea primului război, doar o nepoată cubărbatu-său, doi strănepoţi şi fetiţa accidentată, ai cărei părinţimuriseră, ca în telenovele, într-o furtună izbucnită pe mare cândplecaseră să facă surfing. La vârsta lor! Îngropase doi bărbaţi, peultimul de atâta vreme, că începuse să uite când o făcuse. Îşiîngropase mai mulţi copii, gineri, nurori şi nepoţi. Îi ţinea mintepe toţi, rostul fiecăruia în lume, în memoria ei fiecare sedistingea printr-o ispravă care-l făcea unic. De decenii îiobişnuise pe cei rămaşi să apară în faţa ei cu orice dispută, pecare o tranşa definitiv, oricâte proteste stârnea, până la urmăchiar şi nemulţumiţii admiteau că judecata ei fusese corectă. Aveaun simţ al dreptăţii uimitor, intuia într-o clipă cine greşise, iarsentinţele ei, chiar dure şi neplăcute, nu mai fuseseră contestatede când, cu ani în urmă, un nepot se împotrivise şi răzvrătirea luia răsturnat întregul aranjament stabilit de Tatarabuela, au muritdoi oameni şi alţi trei au ajuns la puşcărie pentru multă vreme. Îiplăcea să ştie tot ce se întâmplă, iar clanului întreg îi plăcea săse spovedească ei, cu un fel de perversiune. Sărbătorile religioasele petreceau în jurul Tatarabuelei, la masa lungă şi neagră delemn, iar cei, încă mai mulţi, care nu erau atât de apropiaţi şin-aveau loc în sala cu firide şedeau la mese improvizate în curtealargă umbrită de leandri, în aceeaşi atmosferă de bucurie şifraternitate. Obişnuiau să se întâlnească, poate nu atât de mulţi,şi în afara marilor sărbători, la zilele onomastice ale celor maivârstnici membri, când îşi ofereau daruri sofisticate, iarTatarabuela, din fruntea mesei, stabilea sau restabilea ierarhii înfuncţie de meritele fiecăruia. Curând aveam să mă număr şi euprintre ei, ca ceilalţi membri ai clanului, şi aveam să descopărcă-mi era nespus de bine.
Prin urmare la Tatarabuela urma să merg. Era început deseptembrie şi în sala mare cu havuz mi se părea un frig de mormânt.Aveam un şal la mine, de fandoseală, mi l-am petrecut pesteumeri.
- Tot friguroasă ai rămas, m-a întâmpinat Tatarabuela. Ce te-aadus de data asta?
- Reportajele mele, ca de obicei. Să văd ce mai facromânii.
- Crezi că fac altceva decât ştii? E plictisitor să-i totfilmezi. Le strici obiceiurile, îi faci să creadă altceva despre eiînşişi, când se văd de atâtea ori la postul tău deteleviziune.
- Nu asta vreau.
- Eu ştiu, dar nu ştiu şi ei.
A schimbat vorba îndată, ca mai mereu avea un fix:
- Tot cu iubitul tău cu ţăcălie ai venit?
- Da. Dar nu e iubitul meu, ţi-am mai spus.
- Fie cum zici.
- Are o iubită a lui la Cluj, ăsta e un oraş din ţara mea, amgăsit eu de cuviinţă să insist. O să se-nsoare cu ea.
- Eşti sigură?
Parcă poţi fi sigură de ceva în lumea asta? Nu-mi plăcea cumalunecase discuţia. Am revenit la ce mă întrebase la început:
- De fapt, mai am o sarcină. Am fost rugată să caut pecineva.
Nu puteam să nu-i spun. Chiar voiam s-o fac, convinsă că măpoate ajuta. Au ciulit urechile şi ea, şi Antonia. Antonia aveaaproape treizeci de ani, fusese învăţătoare, dar acum nu prea ştiamce făcea. Semăna ca două picături de apă cu Tatarabuela, nu mi-oputeam imagina pe străbunică altfel în tinereţile ei. În timpulliber, se alătura unei trupe de teatru amator, dar se pare că aveaatât de mult timp liber că nu era săptămână să nu joace într-opiesă în săli improvizate. Să găseau spectatori destui, deşi nuerau decât aceleaşi două piese care se tot repetau. Antonia eramereu mai sigură că-şi greşise meseria şi că, dacă persevera, o s-ovadă într-o bună zi un impresar şi chiar o să ajungă actriţă. Odată mi-a mărturisit că în visele ei nocturne se închipuie la unpost de televiziune, cu o emisiune proprie, în care ar chema numaifemei puternice ca Tatarabuela, să înveţe lumea săsupravieţuiască.
- Vrei să spui că de-asta ai venit? se interesă Antonia.
- Veneam oricum.
- Pe cine cauţi? mă străpunse cu privirea Tatarabuela.
I-am spus pe scurt că era sora unui prieten, că ajunsese înSpania în urmă cu vreo doi ani, dar nu mai dăduse niciun semn şifrate-său era foarte îngrijorat, că o chema Claudia, dar poate şi-aschimbat numele.
- Spania e foarte mare, a mormăit Tatarabuela.
- Se stabilise în oraşul ăsta. Sau cel puţin din oraşul ăstatelefonase ultima oară.
- Şi ce făcea?
- Nu ştiu. Cred că lucra la un hotel, habar n-am ce.
- Acul în carul cu fân. Cum vrei să dai de ea?
Am ridicat din umeri, exact asta mă întrebam şi eu de cândsosisem în Spania.
- Nu ştiu dacă are vreo legătură cu căutarea mea, darastă-noapte am fost agresată, a intrat cineva peste mine în cameră,m-a lovit, poate doar să mă sperie.
Amândouă au făcut ochii mari.
- Era un hoţ? a intrebat Antonia.
- Nu cred. Nu mi-a dispărut nimic. E adevărat că n-a preaavut timp. Dar începusem să întreb de Claudia, am adăugateu.
- Ai păţit ceva? se îngrijoră Tatarabuela.
- Nu, doar m-am speriat. Nici măcar nu ştiu dacă are vreolegătură cu întrebările mele...
Tocmai intrase în încăpere Pablo. Era văr primar al Antoniei,vreo douăzeci de ani, înnebunit după muzică rock, toată ziua cântala chitară, visa să obţină glorie cu o formaţie numai a lui, cucare să rupă gura târgului, dar nu găsise încă un studio dispus sărişte să-i înregistreze şi, până avea să dea peste unul, făcea peDJ-ul într-un club de noapte. Nu ştiu dacă am întâlnit vreodată pecineva căruia să-i placă mai mult să stea de vorbă cu lumea, îicunoştea pe toţi, cred că ştia tot oraşul. Avea o mutră deadolescent, cu nasul cârn şi părul ţepos, toată lumea îi spuneaPiciul, Chiquito, iar el se gândise să-şi ia porecla asta ca numede scenă. Era reprezentantul clanului pe care-l simpatizam cel maimult după Tatarabuela. Nu ştiu ce mă făcea să cred că simpatia astaera reciprocă, de fiecare dată când veneam în vizită făcea în aşafel să fie pe-aproape, de câteva ori îmi cântase din ultimele luicântece, nu erau rele.
- Ai fost la poliţie? mă întrebă Piciul. Auzise tot, nuera nevoie să-i repet.
- A fost poliţia la mine astă-noapte, am spus eu.
- Poliţia e frecţie la un picior de lemn, pufniTatarabuela. N-o să facă nimic, pentru că n-are de unde săapuce.
Îi cam dădeam dreptate, de asta şi venisem să-i cer un sfat.
- Dă-mi amănunte, tot ce poţi, să ne interesăm noi, maispuse Tatarabuela. În rest, las-o mai moale. Dacă e vreo legăturăcu întrebările tale, te mai trezeşti cu capul spart.
Nu prea-mi convenea ce spune, deşi ştiam că are dreptate. Amreplicat imediat:
- Sunt ziaristă, e riscul meseriei când pun întrebări.
- E altceva acuma. Nu investighezi o crimă, fu de părereAntonia.
N-a mai spus niciunul nimic.
- Stai la acelaşi hotel? mă întrebă Tatarabuela după ovreme.
- Da.
- Asta e bine. Am să vorbesc cu strănepotul meu Desiderio,e recepţioner acolo.
Am roşit fără voia mea. O fi fost chiar Desiderio cel care seholbase noaptea trecută la ţâţele mele.
- Îl ştii pe Desiderio? se repezi Piciul care văzuseschimbarea mea la faţă.
Am negat cu capul.
- E vreun loc în oraşul ăsta în care să n-ai vreo rudă?m-am trezit întrebând-o pe Tatarabuela.
- Ştii bine că nu.
- Sigur eşti persoana care ştie tot ce se petrece înoraş...
- Nu mai e demult aşa. Au venit mulţi străini, nici măcarnu-i cunosc, aud că au alte obiceiuri. Ar trebui să ştiu cese-ntâmplă, dar nici ai mei nu-mi spun tot. Multe nici nu măinteresează, aşa că nici nu vreau să le ştiu... Dar ce spui că ţis-a-ntâmplat nu prea pare o bagatelă. Hotelul lui Felipe are oreputaţie prea bună, nu văd pe nimeni dând buzna să-i sperieclienţii. Sigur e cineva deranjat de întrebările tale.
Tatarabuela îmi confirma bănuielile, dar mă şi speria în plus.Nu mă gândisem ce-am să fac dacă se trezeşte careva să-mi punăbeţe-n roate. Desigur, mă puteam întoarce frumuşel la Bucureşti,făcusem ce stătuse în puterile mele. Dar nu mi-a plăcut niciodatăsă mă-ntorc de undeva cu coada-ntre picioare şi cam aşa ar fipărut, chiar dacă nu ştia asta decât o singură persoană.
- Ştii ce face femeia pe care-o cauţi? întrebă Pablo.
I-am spus ce-mi spusese Meme, nu mare lucru.
- Ca femeia descrisă de tine pot fi multe, a spus el.
Eram de acord.
- Mai bea o ceaşcă de ceai să te-ncălzeşti, mă invităTatarabuela. Şi lasă-ne pe noi să ne gândim.
Era un semn că începuse să se implice. Am dat tristă din cap. Cealtceva puteam face?
*) Tatarabuela (sp) - stră-străbunică.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la EdituraCartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
