Picasso nu-l aprecia pe Bonnard, il considera previzibil, mereu acelasi in pictura sa, in comparatie cu vitalitatea lui Matisse, de care il lega o prietenoasa rivalitate artistica. Ar parea ca Matisse si Bonnard, personaje de varf ale picturii secolului XX, nu au multe in comun si totusi, juxtapunandu-i intr-o expozitie de anvergura, Muzeul Risorgimentului Italian din impozantul Complesso del Vittoriano de la Roma, din primul trimestru al acestui an, a evocat legatura stransa dintre cei doi artisti, afinitatea viziunii lor plastice, articulata de titlul expozitiei: Viva la pintura! ("Traiasca pictura!").
Alaturi de tablouri, grafica, decupaje, sculpturi, s-au prezentat scrisori si montaje de fotografii ori pelicula, in care cei doi impartasesc o dulce amicitie, intretinuta printr-o corespondenta asidua, ce apare ca un jurnal al emotiilor si intelegerilor plastice, marturisind efortul lor permanent catre picturalitate. Numeroase muzee si colectii private din intreaga lume au contribuit la coagularea acestei expozitii, prezentandu-se 230 de opere ale celor doi pictori, intr-un dialog continuu despre forta expresiva a culorii.
Matisse a fost la inceputurile sale un salbatec, un "fov", in vreme ce "nabistul" Bonnard, le japonard, este considerat ultimul dintre impresionisti, desi pe el il preocupa mai putin analiza realitatii obiective cat o realitate interioara, spre care se indreapta privirea lui subiectiva, introvertita, atenta la seductia sugestiilor retinute dar insinuante, profunde, patrunzatoare, magice, in vreme ce Matisse a fost extrovertit, expansiv, solar, transant in desen si in campurile de culoare, plin de verva si spontaneitate in demersul sau pictural. Cei doi se deosebeau si ca mod de a fi. Pierre Courthion isi amintea prima sa intalnire cu fiecare dintre ei. Pe Bonnard trebuia sa-l intalneasca in holul unui hotel si criticul a ajuns mai devreme. Dupa un timp, uimit ca artistul nu mai aparea, a inceput sa se plimbe in sus si-n jos prin hol, pana cand l-a vazut pe pictor asteptand intr-un colt, tacut si aproape invizibil. In ceea ce-l priveste pe Matisse, la ora stabilita pentru rendez-vous a aparut triumfator in capul scarii impozante, de unde a coborat majestuos, cu multa eleganta si carisma, aidoma unui zeu ce parea sa pluteasca sustinut de larga mantie ce-i flutura pe umeri, si tinand in maini un baston ca un sceptru. Aceasta deosebire se vede si in autoportretele lor: la Matisse, chiar si cel mai mic desen in creion este plin de constiinta de sine, in vreme ce Bonnard isi face portretul explorandu-si aspectul cu pasi marunti, experimentali.
Prezentarea lor impreuna la Roma a produs destule controverse: s-a vorbit despre abordarea curajoasa a modernitatii de catre Matisse, despre rezolvarile ingenioase, maiestria si siguranta compozitiilor si pensulatiei sale, fata de introspectia melancolica a lui Bonnard, timiditatea care l-a facut sa se inchida in propria casa provensala, sa se limiteze la unele teme, cum ar fi interioare domestice si gradini, in care apare cu obsesiva constanta sotia sa, Martha. Critica a subliniat ca, "in pofida influentelor si stimulilor apropiati, intre cei doi exista o diferenta abisala". Si totusi, se pot gasi puncte comune, si alaturarea unor artisti de o asemenea valoare nu este menita a-l minimaliza pe unul sau pe celalalt, ci a provoca la o privire noua asupra artei lor. Ceea ce-i leaga este dragostea neconditionata pentru pictura. Pentru Matisse "arta este un fotoliu confortabil", iar pentru Bonnard "pictura este placerea de a picta". Pentru amandoi, artistul nu trebuie sa se supuna naturii si regulilor acesteia, ci legilor picturii. Daca despre Matisse detractorii au spus ca aluneca in decorativ, arta lui Bonnard a fost acuzata de lipsa de modernitate. Dar, privita atent, pictura lui este curajoasa si inedita. Incadrarile si unghiurile neobisnuite, pensulatia senzuala, fertila in nuante, curajul de a fi el insusi indiferent fata de modele tranzitorii ale unui veac atat de bulversat de cautarea modernitatii cu orice chip, trezeau, pe drept, nu numai admiratia lui Matisse, ci si a generatiilor ce i-au urmat, mai ales americanii anilor '50 fiind indragostiti de Bonnard. El vrea sa reproduca perceptia subiectiva a unei realitati ce poate fi amintirea unei realitati.
Matisse este un semn de exclamare, Bonnard este o interogatie. In succesiunea schematica a curentelor in arta secolului XX, acolo unde Matisse face scoala, Bonnard pare sa nu-si gaseasca locul. Matisse este dinamic, alert, inventeaza limbaje picturale variate, condenseaza emotii. Bonnard este interesat de interactiunea dintre gandirea constienta si perceptia inconstienta, de starea de vis. Intensitatea picturii lui deriva mai ales din calitatea sensibilitatii sale. Matisse picta dupa natura si avea nevoie de contactul fizic cu obiectul pe care il trata diferit in functie de dinamica picturala a fiecarei opere. Bonnard in schimb picta din memorie chiar si atunci cand se afla in fata motivului.
Arta celor doi nu transmite doar starea unei fericiri bonome si burgheze, cum s-a spus, ci o neliniste suprarealista, o apetenta pentru ceea ce limbajul ar distruge exprimand, o vocatie a picturii absolute.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
