După şapte ani de la apariţia bestsellerului Cruciada copillor, noul roman al Florinei Ilis va lua prin surprindere nu doar lumea romanului românesc contemporan şi istoria literară, ci va bulversa în totalitate orizontul de aşteptare al cititorului. Romanul Vieţile paralele - o carte monumentală de 600 de pagini - debutează la 28 iunie 1883 şi se încheie la 15 iunie 1889.
II
14, Înainte de culcare,
tovarăşa Elisabeta Badea (nume de agent: infirmiera Elise) citeşte romanul Bălăuca de Eugen Lovinescu. În ziua ei liberă, cu cartea în mână, a cutreierat Viena (care nu s-a schimbat prea mult de pe vremea lui Eminescu), vizitând locurile în care se presupune (Lovinescu presupune) că s-ar fi plimbat cei doi tineri îndrăgostiţi (respectiv, Veronica Micle şi Mihai Eminescu).
Tovarăşa Elisabeta Badea a fost recrutată ca agentă încă din timpul facultăţii (era studentă la Facultatea de Filologie, secţia germană). S-a remarcat printr-o lucrare despre Influenţa romantismului în poeziile de dragoste ale lui Eminescu. Ea una se săturase să tot audă despre poezia socială şi despre eternul poem Împărat şi proletar. Propunând ca temă de licenţă poeziile de dragoste eminesciene, se pregătise şi pentru eventualitatea ca acest subiect neideologic să fie respins de către comisie. Spre surpriza ei n-a fost să fie aşa, dimpotrivă, a fost călduros încurajată de către profesorul de literatură şi de responsabilii ştiinţifici ai facultăţii. Mai mult, în cadrul unei şedinţe de partid, a fost felicitată în plen de secretarul cu problemele culturale şi de propagandă pe Universitate. Un tovarăş de la centru a indicat-o pe studenta Elisabeta Badea ca pe un exemplu pozitiv, susţinând că a sosit momentul ca tinerii să descopere lirica sentimentelor şi poezia de dragoste. În ţara noastră, a afirmat vorbitorul, creşte astăzi (1956) un tineret nou şi liber care îşi doreşte să citească în versurile poeţilor şi despre fiorul iubirii, nu numai despre îndeplinirea planului de producţie. Până acum, aceşti poeţi au scris despre calităţile morale ale iubitei (fruntaşă în întrecerea socialistă) şi despre o dragoste fericită şi împărtăşită care duce, desigur, la întemeierea unei familii. Dar, dragi tovarăşi filologi, dragostea nu e întotdeauna fericită şi biruitoare (pauză retorică). Marii noştri poeţi ne-au arătat că dragostea ne doare uneori, că viaţa, fără să ne cruţe, ne desparte de tovarăşa iubită trimiţându-ne în depărtări (acolo unde ne cheamă datoria, evident). Să dăm glas sentimentelor de dor ale inimii! (ridicare de ton). Să învăţăm din lirica lui Eminescu! Să citim poezia de dragoste şi, asemeni luceafărului, să ne înseninăm cugetul şi să ne ridicăm deasupra greutăţilor vieţii, înfruntându-le şi învingându-le, semeţ, fără să ne resemnăm (!?). De aceea e bine ca tinerii să-l studieze pe Eminescu, fiindcă avem multe de învăţat de la poetul nostru naţional. Să-i studiem pe marii noştri poeţi şi scriitori, să ne amintim şi de George Bacovia, de Tudor Arghezi, de Liviu Rebreanu. Felicitări, tovarăşă Badea! (Elisabeta Badea s-a ridicat în picioare triumfătoare). Dragi tovarăşi filologi, faceţi cunoscută poezia de dragoste a lui Eminescu în fabrici şi uzine, pe câmpii şi în şcoli! Vorbiţi oamenilor în limba simplă şi directă a lui Eminescu! Sala a răsunat de aplauze (a fost o întrunire de neuitat pentru Elisabeta).
După şedinţă, tovarăşul respectiv a luat-o deoparte şi i-a propus o întâlnire la comitetul de partid cu cineva care recruta tineri bine pregătiţi, cunoscători de limbi străine, pentru o misiune foarte importantă. Aşa l-a cunoscut pe tov. Grigore Matuf, de la partid, care a pus-o în legătură cu tov. Mărişeanu, coordonatorul misiunii Poetul naţional. Promisiunea că va lucra în străinătate a ajutat-o pe Elisabeta să se decidă rapid. În plus, nu era recomandabil să-i refuzi pe tovarăşii de la cadre (ei nu făceau de două ori aceeaşi propunere). La şcoala de pregătire a partidului şi-a însuşit cu ambiţie toate învăţămintele de bază ale gândirii marxist-leniniste, făcându-se uşor remarcată (nici nu putea trece neobservată fiind şi o fată foarte atrăgătoare, adică sexi - cât de sexi era permis pe vremea aceea - nu ciorapi de mătase, nu fuste prea scurte, nu decolteuri, iar părul, obligatoriu, prins în cordeluţe, băsmăluţe). După o discuţie fără prea multe cuvinte, dar bogată în gesturi semnificative, tov. Liviu i-a propus să lucreze în cadrul celulei operative care se ocupa de Poetul naţional. A primit cărţile de care avea nevoie (ca să-şi formeze o părere) şi a fost trimisă pe teren. La Viena. Era prima ei misiune (şi prima ieşire din ţară). Primul succes: angajarea la Institutul de boli nervoase Ober-Döbling pe post de infirmieră. Când s-a prezentat în faţa profesorului Leidesdorf (un bărbat sensibil la frumuseţea feminină) cu toate că nu avea nici o referinţă şi nici măcar diplomă de infirmieră, Elise a ştiut cum să-l facă pe bătrânul profesor s-o prefere din toate cele şase candidate. Obiectivele misiunii: să-l supravegheze pe pacientul Eminescu (ce mănâncă, ce visează, ce spune, ce nu spune, ce gândeşte, ce nu gândeşte, ce aiurează), să obţină informaţii din jurnalul doctorului, să raporteze cine îl vizitează pe poet şi, pe cât posibil, să relateze natura conversaţiilor cu vizitatorii şi să raporteze periodic prin curierul diplomatic toate informaţiile pe care le obţine. Până acum şi-a făcut conştiincioasă datoria. Dar se plictisea. Veşnic acelaşi lucru: poetul conversează competent cu pereţii, se plânge de mâncare şi, mai nou, o invită la dans (dacă-l refuză, el se-nvârte în cerc prin cameră în ritmul unei melodii neauzite). Zilele trecute i-a strecurat în buzunarul de la şorţ o foaie mototolită pe care el făcuse o sumedenie de calcule algebrice, imposibil de înţeles. Infiermiera va ataşa bileţelul la nota informativă pentru a putea fi decriptat de către specialiştii în limbaje secrete din cadrul serviciului E. În şirul complicat de calcule, Elisabeta găsi şi o formulă care nu avea nevoie de nici o decriptare: fii a mea, nu o noapte întreagă, o oră! o oră îmi va fi de-ajuns! Se amuzase.
În rest, mereu aceiaşi vizitatori: Popasu, Carp (mai rar), dr. Boghean. Aceştia nu dicută cine ştie ce cu poetul. Despre cum vă simţiţi, despre vreme şi cam atât (banalităţi). De aceea, Elisabeta (Elise) şi-a propus (ca să-şi mai umple timpul) să cerceteze viaţa sentimentală a poetului şi să descifreze tainele relaţiei cu Veronica Micle, relaţie începută aici, la Viena. Ea este convinsă că, dacă a înnebunit Eminescu, cauza e numai dragostea, dar, ca să demonstreze acest lucru, avea nevoie de argumente solide.
Elisabeta citeşte seară de seară romanul Bălăuca (carte preluată din fondul secret prin bunăvoinţa tovarăşului colonel Mărişeanu). Se gândeşte la povestea dintre Eminescu şi Veronica Micle. Nu se poate abţine să nu viseze la romantismul şi frumuseţea cu care iubeau oamenii din acele timpuri groaznice (burghezo-moşiereşti), în comparaţie cu Te iubesc, tovarăşă, dar mai presus mi-e drag steagul roşu şi partidul! un coleg-poet de la cadre, sau, Fato, te dai bine pe lângă mine - citeşte! te culci cu mine - şi n-ai grijă, de cariera ta mă ocup eu! (tov. Grigore Matuf). Cât despre bărbaţii din Occident, ce să mai zic! Profesorul Leidesdorf se ţine tot timpul de capul ei, dar cum a aflat că-l cam supără guta, nu-şi mai face mari probleme din cauza lui.
Detaliile romantice ale întâlnirii de la Viena dintre Eminescu şi Veronica Micle le-a extras din romanul lui Lovinescu, Bălăuca. Scriitorul a descris aici cu o precizie admirabilă şi înduioşătoare traseul plimbărilor celor doi tineri prin Viena (Elise a refăcut singură, pe jos, acel traseu). Catedrala Sfântului Ştefan, Biserica Minoriţilor, Biserica Sfântului Carol, Hofburgul, Schönbrunn, Belvedere, palatele Schwarzenberg, Harrach, Kinsky, Lichtenstein, Academia de ştiinţe, vechea Universitate, precum şi noua Vienă de pe Ringstrasse cu Opera, Parlamentul, Burgtheatrul, Votivkirche sau Primăria. Se poate presupune (Lovinescu presupune) că cei doi tineri îndrăgostiţi au vizitat şi casele în care au locuit Beethoven, Schubert, Haydn sau Mozart.
După o asemenea excursie (mers pe jos), Elise s-a întors (cu tramvaiul) epuizată, în Ober-Döbling. Cu siguranţă, meditează ea, Eugen Lovinescu nu s-a gândit (bărbaţii nu se gândesc la asemenea lucruri!) la unele amănunte (vai, prozaice!) cum ar fi, de exemplu, limita posibilităţilor de deplasare impuse de croielile veşmintelor femeieşti din epocă (corsaj, jupon, rochie lungă până la pământ, accesorii, umbreluţă, poşetuţă etc.), sau de incomodele botinuţe (care obligatoriu, ca să arate picioruşul cât mai delicat şi fragil - idealul epocii - erau cu un număr, două, mai mici!). Ca să nu mai pomenim de faptul că Eugen Lovinescu era încredinţat (şi convins) că cei doi tineri au petrecut ceasuri lungi în parcurile din jurul Vienei, de la Meidling până departe pe valea Vienei, la Ober şi Unter St. Veit, la Hütteldorf şi la Newaldegg, apoi Potzleindorf sau Grinzing şi, fireşte, în grădinile pline de îndrăgostiţi şi muzică de la Nussdorf. Într-o după-masă se urcară şi pe Kahlenberg, de unde se adânciră extatic în priveliştea neuitată a cetăţii imperiale şi a Dunării albastre.
Romanul Bălăuca se desfăşoară de-a lungul călătoriei cu trenul pe care Eminescu, la aflarea veştii morţii rectorului Micle (încurajat de Mite Kremnitz), o face la Iaşi cu intenţia de a o consola pe tânăra văduvă. Pe parcursul călătoriei de la Bucureşti la Iaşi, Eminescu îşi rememorează, începând cu Viena, toate episoadele relaţiei sale cu Veronica.
Un episod asupra căruia insistă Lovinescu este cel al primului raport sexual dintre Veronica Micle şi Eminescu. Data de 27 octombrie 1878 este data, presupune Lovinescu, când Veronica i-ar fi cedat (trupeşte) lui Eminescu pentru prima oară. Totul se leagă. La acea vreme, Eminescu era la Iaşi, pentru aniversarea Junimii. În plus, data de 27 octombrie 1882 (adică la împlinirea a patru ani de când pentru prima oară, într-o casă mică şi modestă, ţi-am dat dovadă despre iubirea mea) este data pe care Veronica însăşi, dornică să încheie cu viaţa, şi-o fixase în toamna lui 1882 ca să se sinucidă. Casamicăşimodestă de care pomeneşte Veronica nu este altceva (crede Lovinescu) decât hanul lui Nastasache, un han frecventat de femei uşoare. Aici, bărbaţi grăbiţi (taţi de familie) sau băieţi dornici de iniţiere în tainele amorului carnal puteau închiria odăi cu ceasul (destul de ieftin), când solicitări de o anumită natură (sexuale) le impuneau o satisfacţie imediată (şi discretă). Cum Eminescu şi Veronica nu aveau unde să se ducă (Menelaos nu murise încă), vor închiria aici o odaie, pentru o jumătate de oră (Lovinescu ni-l înfăţişează pe poet târguindu-se la plată, pe scurt: nu avea destui bani ca să închirieze odaia pentru un ceas!). O jumătate de oră, domnule Lovinescu? Eşti răutăcios, un mic burghez răutăcios! Abia dacă reuşeşte biata femeie să-şi dea jos pălăria, mantoul, mănuşile, să facă o piruetă şi să-şi întrebe iubitul cum a călătorit, cum i se pare Iaşul, cum o găseşte pe ea (mai sunt oare frumoasă?). Ca să nu mai vorbim de năstureii (micuţi şi mulţi) de la bluză şi manşete, de ghemurile de şireturi de la fustă, jupon, pantalonaşi, ce trebuiau depănate cu băgare de seamă, fiindcă nu-şi închipuie nimeni dintre cei ce cunosc sufletul delicat al poetului (şi sobrietatea lui în chestiuni sexuale), că acesta se va fi năpustit (ca să câştige timp) asupra trupului femeii sfâşiind totul (hainele). Au fost cei doi fericiţi în acea jumătate de oră? Femeia? Da! (răspunde Lovinescu). Şi bărbatul? Ă ă, ă, Nuu! (răspunde Lovinescu).
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
