25 de ani de la căderea Zidului Berlinului

Zidul Berlinului nu a căzut şi în România. Cât ar costa integrarea Republicii Moldova?

10 nov 2014 Autori: Bogdan Cojocaru , Sorin Pâslaru

Pe 9 noiembrie 1989 cădea Zidul Berlinului şi începea reunificarea Germaniei, care avea să coste 2.000 de miliarde de dolari timp de 25 de ani. Politic, pentru România, zidul de pe Prut încă nu a căzut. Cât ar costa reunificarea dacă s-ar face?

În urmă cu 25 de ani, ceea ce nimeni nu credea că se va întâmpla s-a întâmplat. Zidul Berli­nului a căzut şi drumul spre libertate a fost deschis. Fosta URSS şi statele din Vest a trebuit să accepte reunificarea Germaniei, tăiată după război.

Pentru România, aflată în aceeaşi situaţie cu Republica Moldova ca Ger­mania de Vest cu cea de Est în urmă cu 25 de ani, zidul de pe Prut nu a căzut.

Reunificarea i-a costat pe nemţi, după unele estimări, 2.000 mld. dolari, bani cheltuiţi pentru infra­structură, ajutoare sociale şi modernizarea întreprinderilor. În 1990, Germania de Vest, cu o populaţie de 64 de milioane de locuitori, avea un PIB total de 1.280 mld. dolari, adică un PIB per capita de 19.000 $.

Germania de Est, cu o populaţie de patru ori mai mică, adică de 16 milioane de locuitori, avea un PIB total de 25 de ori mai mic, adică de 48 mld. dolari, pentru că avea un PIB per capita de doar 3.000 de dolari. Prin urmare, Germania de Est reprezenta cam un sfert din Ger­mania de Vest ca popu­laţie şi a 25-a parte ca PIB.

Este interesant că astăzi, în 2014, Re­pu­blica Moldova reprezintă circa 20% din populaţia României (respectiv 3,6 m­ili­oane faţă de 20 de milioane) şi la nivelul PIB-ului total tot cam a 25-a parte. România are un PIB de circa 147 mld. euro, iar Moldova un PIB de circa 6 mld. euro. Astfel, datele arată că pe nemţii din vest reunificarea i-a costat aproximativ de 1,5 ori PIB-ul anu­lui 1990, bani cheltuiţi în ultimii 25 de ani şi care urmează încă să fie cheltuiţi până în 2019. Extrapolând, pentru România costul ar fi de 1,5 ori PIB-ul anului 2014, adică un necesar de circa 200 mld. euro pentru următorii 25-30 de ani. Suma poate părea uri­aşă, dar în ur­mătorii 30 de ani PIB-ul României va avea o valoare de 5-10 ori mai mare.

În urmă cu 25 de ani, pe 9 noiembrie, odată cu căderea Zidului Berlinului avea să înceapă pentru cele două Germanii, de Vest şi de Est, un proces dureros de unificare, iar pentru întreaga Europă de Est lungul marş către democraţia occidentală şi desprinderea de trecutul comunist.

În Germania unită diferenţele sunt astupate încet şi sigur, dar cu costuri financiare uriaşe suportate de vest-germani, iar Germania s-a transformat din „omul bolnav al Europei“ şi o problemă pentru ţările vecine în locomotiva de creştere a economiei europene şi cea mai mare forţă politică din UE. Un „secret“ al succesului este leadershipul puternic şi hotărât.

Preţul financiar plătit de germani pentru reunificare este enorm după orice standarde, 2.000 de miliarde de dolari după unele estimări, bani veniţi din Vest, din care cea mai mare parte s-a dus pe ajutoare sociale, iar câteva sute de miliarde de dolari pe investiţii de proporţii epice în infrastructură. Politicienii vremii au implementat reforme şi măsuri economice despre care observatorii de atunci spuneau că sunt nebuneşti şi sortite eşecului.

Cel mai ambiţios program de subvenţionare din istoria modernă este în continuare în derulare. O suprataxă specială de „solidaritate“ de 5,5% pe venit, introdusă în 1991, pentru modernizarea estului este încă în vigoare.

Rezultatele de până acum sunt însă mai mult decât încurajatoare. Venitul mediu din est a crescut de la doar o jumătate la două treimi în raport cu cel din vest. De asemenea, speranţa de viaţă din est s-a majorat cu şapte ani, adică cu trei ore pentru fiecare euro investit de vest-germani. Rata şomajului în est este la cel mai redus nivel de după anii ’90 şi tinerii, care după reunificare au invadat vestul industrializat, au început să se mute în est.

Drumul nemţilor până aici nu a fost uşor. Pe măsură ce euforia căderii zidului se disipa, est-germanii şi-au dat seama că sunt nişte „sărăn­toci“ în oraşele din vest. Mărcile est-germane erau inu­tile în Germania Occidentală, iar alocaţia de „bun venit“ de 100 de mărci vestice date de guvernul de la Bonn fiecărui estic a fost cheltuită repede pe tentaţiile occidentale, notează The Wall Street Journal. Protestele antiregim din Germania de Est au făcut evident că est-germanii vor să fie plătiţi în mărci occidentale, ceea ce însemna, inevitabil, reunificarea ţării, fuziunea vestului cu un stat falimentar şi o economie care, fără reforme, nu ar fi avut nicio şansă în afara blocului comunist. 

O industrie est-germană învechită şi depăşită tehnic şi o infrastructură la pământ

Planul de reunificare al guvernului de la Bonn a fost primit cu critici dure de economiştii vest-germani. Ei se temeau că rezultatul, creşterea datoriilor statului şi inflaţia, vor destabiliza economia şi bloca integrarea economică europeană.

Pentru Theo Waigel, ministrul de finanţe vest-german de atunci, trezirea din beţia căderii Zidului Berlinului a venit repede.

„Trebuia să găsesc cum vom gestiona situaţia din punctul de vedere al politicii financiare. Nimeni nu ştia exact care erau condiţiile în Germania de Est“, povesteşte Waigel într-un interviu acordat în 2007 postului de radio Deutschlandfunk.

Inspecţiile care au urmat au găsit o industrie învechită şi depăşită tehnic, o infrastructură în dezintegrare şi pericole pentru mediul înconjurător. Productivitatea muncitorilor est-germani era la jumătate din cea a colegilor vest-germani. Doar una din zece gospodării avea propriul telefon, iar echipamentele pentru muncitori erau greu de găsit, aceasta într-un stat muncitoresc.

 

Germania de Vest şi-a făcut planuri de reunificare din timp

Germania de Vest şi-a asigurat sprijinul Moscovei pentru reunificare cu un credit de 3 miliarde de mărci şi cu promisiunea plăţii altor 12 miliarde de mărci pentru retragerea trupelor sovietice din Germania de Vest până în 1994.

În februarie 1990 ministrul Waigel a luat măsuri pentru suplimentarea bugetului cu 6,9 miliarde de mărci (pe atunci echivalentul a 3,8 miliarde de dolari) pentru acoperirea costurilor imediate ale refugia­ţilor est-germani.

Acesta a fost primul pachet de ajutor financiar semnificativ din partea Bonnului de după căderea zidului. După o perioadă de haos politic, în martie au urmat în Germania de Est primele alegeri libere de după 1932, iar acestea au adus la putere un guvern democratic.

În mai, Germania de Vest a înfiinţat un fond de unitate naţională de 115 miliarde de mărci (pe atunci 63 miliarde de dolari). Pe 1 iulie a luat fiinţă uniunea monetară germană, prin care era transferată autoritatea de politică monetară şi fiscală în Vest şi era deschisă calea reunificării formale de pe 3 octombrie. Odată cu înfiinţarea uniunii monetare, peste noapte salariile, pensiile şi economiile de până la 6.000 de mărci est-germane erau schimbate în mărci vest-germane la un curs de unu la unu.

Acest curs avea ca scop împiedicarea est-germanilor să migreze în vest în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite. Uniunea monetară, indirect, elimina sute de mii de locuri de muncă necompetitive din industria est-germană auto, a oţelului, chimică şi a electronicelor.

De cealaltă  parte, şi companii vest-germane au profitat de proiectele masive de infrastructură şi de cererea pentru bunuri şi servicii de calitate occidentală.

 

Erorile nu au lipsit

Planul nu a fost lipsit de erori. Una dintre cele mai evidente este supraevaluarea activelor industriei est-germane. Cifra estimată de agenţia de privatizări a fost de 600 de miliarde de mărci.

Instituţia a înregistrat la finalul procesului de re­structurare şi privatizare un deficit de 250 de miliarde de mărci, după cum îşi aminteşte premierul Kohl. Guvernul a privatizat 8.500 de întreprinderi est-germane, iar în aceste privatizări prioritatea a fost protejarea locurilor de muncă şi nu veniturile.

O altă greşeală a fost că numeroase oraşe est-germane, adesea din regiuni izolate, au folosit fondurile de reunificare pentru a construi parcuri acvatice recreaţionale uriaşe, aşa cum vedeau în vest. Acum aceste facilităţi atrag prea puţini clienţi.

Apoi miliarde de euro au fost cheltuiţi pe renovarea locuinţelor din cartierele centrale ale oraşelor, rezultatul fiind că mulţi oameni s-au mutat din apartamentele din prefabricate şi cu chirii mari de la periferie în locurile mai frumoase din centru. Acum, aceste apartamente sunt demolate, pe cheltuiala contribuabililor, scrie Deutsche Welle.

Eforturile de integrare au secătuit de putere economia. Până la începutul anilor 2000 Germania era adesea descrisă ca „omul bolnav al Europei“.

Între 1998 şi 2005 creşterea medie a PIB-ului a fost de doar 1,2%, luând în calcul recesiunea din 2003, ritm sub cel al majorităţii ţărilor din zona euro. Rata şomajului a urcat de la 9,2% în 1998 la 11,1% în 2005. Dar după Marea Recesiune, Germania a început să fie descrisă ca un „superstar economic“. Spre deo­sebire de vecinii europeni şi de SUA, în Germania şomajul a crescut doar marginal în timpul recesiunii, cu toate că PIB-ul a scăzut accentuat în 2008 şi 2009. De asemenea, exporturile germane au atins niveluri record.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 10.11.2014

 
Cuvinte cheie:
Zidul Berlinului
, germania
, republica moldova
, ajutoare sociale
, libertate
, modernizare
, pib
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide