Urgenţa-urgenţelor pentru România: să obţinem nu doar un ritm bun al creşterii economice, pe care deja îl avem, ci şi un nou tip de PIB – cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă – pe care încă nu-l avem. Şi să ajungem, deci, la un nou standard de viaţă.
Problema e: ori-ori! ORI vom continua să adăugăm PIB fără să adăugăm şi bunăstare; ORI vom dobândi un nou model economic, vom trece la o nouă abordare a politicilor legislativă, instituţională şi de personal.
Va fi însă imposibil să parcurgem acest drum nou fără să învăţăm bine o lecţie veche: că istoria e întotdeauna de partea popoarelor educate. De-a lungul veacurilor, chiar al mileniilor, omenirea s-a convins că, în general, numai societăţile educate să răspundă la provocările împrejurărilor nefavorabile, oricât de dramatice, pot genera acte dinamice de anvergură în stare să schimbe radical, dinspre rău spre bine, cursul existenţei lor. Este opinia lui Toynbee. Şi nu avem de ce să nu-l credem, pentru că marele istoric nu a aruncat o vorbă la întâmplare, ci a extras o concluzie după analiza a zeci de civilizaţii, de la cea sumeriană până la cea occidentală modernă. Toynbee invocă două condiţii fundamentale: o atitudine demnă în faţa provocărilor, oricât de ameninţătoare, şi educarea comunităţilor pentru ca, în caz că ar fi lovite de urgii, să facă din inteligenţă şi din voinţă principalele resurse ale reuşitei.
În istoria lumii, tabloul popoarelor care folosesc creierul ca principală resursă a dezvoltării înscrie un lung şir de cazuri în care educaţia s-a dovedit principala cale către creşterea economiei şi către bunăstare. Fără educaţie adecvată, fără cultură economico-financiară, nicio ţară nu poate spera la maximizarea factorilor aducători de bunăstare.
America însăşi, astăzi, este înspăimântată că pierde cursa pentru educaţie. Iar Japonia este dominată de ideea că unei ţări nu îi va fi greu să reuşească atunci când toate forţele – cele din natură, din oameni şi de pe pieţele financiare – îi sunt favorabile. Dacă vrea să arate ceva lumii… să arate cum poate urca atunci când împrejurările NU îi sunt favorabile.
Trei condiţii îi sunt cerute societăţii româneşti pentru reuşita în procesul educaţional:
1) să fie antrenate instituţii puternice – de la şcoli, mass-media, biserici până la forme instituţionalizate specifice diferitelor categorii ale populaţiei. Desigur, antrenând oameni bine intenţionaţi şi temeinic pregătiţi.
2) Folosirea forţei de atracţie a exemplelor bune.
3) Un discurs public onest, convingător şi înţelept. Am folosit cuvântul înţelept cu sensul dat de Socrate: atitudine corectă faţă de realitate.
Drumul nou pe care vrem să mergem suntem nevoiţi să-l proiectăm într-o lume în care riscuri dintre cele mai diferite nu mai sunt excluse. Nici chiar în vremuri obişnuite. Dar, începând din 2008-2009 lumea nu a mai cunoscut decât vremuri excepţionale. Planeta întreagă se confruntă cu avalanşe de riscuri. Adăpostirea de riscuri a devenit o legitate obiectivă a vremii noastre.
În cartea sa despre istoria riscurilor „Împotriva zeilor“, Peter Berstein povesteşte o întâmplare plină de învăţăminte. În timpul războiului, când Moscova era supusă unor şiruri de raiduri aeriene germane, într-o noapte un ilustru profesor de statistică rus a coborât în adăpostul antiaerian din cartierul în care locuia. Nimeni nu-l mai văzuse până atunci în adăpost. Apropiaţii îi cunoşteau teoria, el repeta întruna că în Moscova locuiesc şapte milioane de oameni, aşa că de ce l-ar nimeri tocmai pe el. Miraţi, deci, de apariţia lui în adăpost, l-au întrebat ce s-a întâmplat. Profesorul a explicat că în Moscova există şapte milioane de locuitori şi… un elefant. În seara acelei zile fusese nimerit elefantul.
Dacă la 1 ianuarie 2007 România nu-şi găsea adăpost în UE şi, cu deosebire în Piaţa Unică, după ce mai înainte intrase în NATO, poate că riscam să avem soarta elefantului.
