Creşterea noastră economică – începută în 2000 – continuă în prezent. Mă aştept să fiu întrebat: unde vezi creştere continuă? Da, au fost doi ani de recesiune: 2009 şi 2010. În condiţii specifice, determinate de criză. Din 2011 însă, creşterea a fost reluată. Desigur, aici e loc pentru încă o întrebare: ce facem cu decalajele. După atâţia ani de creştere n-am scăpat de decalaje. E simplu de ce: fiindcă ne comparăm cu ţări care au economii performante, cu creşteri pe verticală, bazate pe productivitate şi eficienţă. Ceea ce înseamnă că principala lor resursă o constituie organizarea raţională a producţiei şi a muncii.
E limpede că dacă vrem să vedem bine înainte, e nevoie să privim înapoi. Să analizăm, deci, decalajele ca să vedem ce va trebui să facă România în vederea poziţionării optime într-o nouă tendinţă, pe o planetă care, încă în criză, tinde către transformări până în străfunduri şi să impună un alt stil de viaţă, cu exigenţe încă necunoscute. Iar, ca să trăim normal în această nouă lume, trebuie îngropate relele deprinderi.
Din nefericire, economia noastră nu e încă pregătită pentru noul ciclu economic şi pentru noua epocă în care va intra lumea. De locurile din faţă ne despart limite culturale şi tehnologice, prejudecăţi sociale, neobişnuinţa de a înota în apele repezi ale economiei europene. De aici decalajele. Astăzi, când încercăm ieşirea din aceste capcane, începem în sfârşit să înţelegem că înaintarea nu este posibilă fără integrarea în ordinea globală şi în noua aspiraţie europeană de competitivitate.
Dacă însă vom vrea să obţinem în economie, cât mai repede, nu doar un ritm al creşterii care să grăbească ieşirea din criză, ci şi un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să aducă bunăstare pentru o mai mare parte a populaţiei, una dintre condiţiile cardinale este întoarcerea la respectul pentru lucrul bine făcut. De mulţi ani, mai exact de multe decenii, am pierdut această valoare, severa lege a pieţei fiind înlocuită cu convingerea că „merge şi aşa“. Adică rău. Ne străduim acum să facem să renască un gând sănătos de trecere la sfânta concurenţă. Şi iată, constatăm acum cu regret că, în 25 de ani de piaţă liberă, schimbările au curs încet, mult prea încet. Pentru că n-am văzut că de fapt istoria se repeta. România, în ultimul deceniu al veacului XX, trecea peste o graniţă de sistem tot aşa cum, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, societatea românească ieşea dintr-o lungă perioadă de lâncezeală şi intra într-o etapă nouă, de primenire radicală.
Tot ce se întâmpla după Unirea din 1859 era istorie adevărată. Un tumult de acumulări: experienţe noi, întâmplări noi, semnificaţii şi sensuri noi. Din rândurile elitelor societăţii s-au făcut auzite voci care nu mai fuseseră auzite, ce îndemnau la ascensiune, la evadarea din toropeală. Istorie adevărată este şi ce trăim noi, de 25 de ani. O despărţire de trecut asemănătoare celei din a doua jumătate a anilor 1800. Modelul lucrului bine făcut, din secolul al XIX-lea, ne-ar putea fi un bun îndreptar dacă vrem ca munca, în cuplaj cu capitalul şi cu întreprinzătorii, să producă valori adăugate consistente, aducătoare de bunăstare.
Creşterea economică va fi posibilă, de aici înainte, numai printr-un ansamblu de acţiuni, simultane şi coerente, din care nu pot să lipsească măsuri energice de restructurare. Uniunea Europeană nu ne aşterne dinainte un covor de pluş. Suntem nevoiţi să ne câştigăm singuri noi locuri, desigur în faţă, în joc fiind mai mult decât mândria naţională. E timpul ca România să demonstreze că se poate alinia exigenţelor economice ale Uniunii Europene.
