Bianca Dragomir

Mă întreb uşor retoric: există oare ceva mai dificil decât să scrii despre tine? Da, există! Să scrii despre tine şi apoi să prezinţi cele trei fraze timide şi alambicate celorlalţi care, pe deasupra, sunt cititorii tăi. E ca şi cum ai pleda nevinovat în faţa instanţei de judecată – singur, fără spijinul unui avocat.

Dar, dacă acesta e preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru prima şi marea mea iubire – scrisul – vă voi plictisi cât se poate de succint. Vă zic doar (de la început ca să nu vă înşel aşteptările): nu am de făcut nicio mărturisire colosală. Încă scormonesc, în propria viaţă/ în viaţa altora, după răspunsuri.

Uneori, vă voi ameţi cu detalii nesemnificative, dar de care vă veţi aminti atunci când vă veţi aştepta mai puţin. Din păcate, e viciul de care încerc să scap de aproape o viaţă şi e mai apăsător decât patima pentru fumul de ţigară.

Alteori, vă voi cicăli cu subiecte tabu şi deseori o să vă prezint teorii vechi îmbrăcate în cuvinte noi. Pentru că, din fericire, mi se pare titanic conceptul “a dezbate” orice, a împărtăşi ce gândeşti şi ce simţi.

Eram într-o dimineata în autobuz, discutând cu un prieten despre subiecte politice la zi (un hobby pierdut la nivel teoretic). Ne spuneam, cu un patos materializat în glasuri tari şi ascuţite, opinii personale: cutare e un politician mediocru, cutare e incorect, cutare nu are nicio ideologie în cap etc, etc...Înainte să cobor, un bătrân m-a bătut părinteşte pe umăr şi mi-a spus: “Copiii mei, fiţi fericiţi că aveţi libertatea să vorbiţi orice, fără teamă. Când eram eu tânăr - pe vremea aia neagră -  mi-era frică chiar şi de gândurile mele - să nu mi le audă cel lângă care stăteam în tramvai.”

Mi-aş dori mult să ne bucurăm de libertatea de a discuta liber, fără inhibiţii, fără prejudecăţi, fără constrângeri sociale. Despre bărbaţi, despre femei, despre bucuriile lor mărunte, despre sex.