Inflaţia Chinei a atins 6,5% în iulie, un alt maxim pe trei ani, însă majoritatea analiştilor nu se arată alarmaţi, scrie The Wall Street Journal. În sine, rata nu este deosebit de ridicată, iar Beijing-ul a reuşit să menţine inflaţia sub control în trecut.
Acum, însă, diferenţa este că inflaţia avansează chiar în condiţiile unei încetiniri a creşterii economice, un fenomen cunoscut drept stagflaţie. Acesta este un semn că politica monetară a Beijing-ului, care a menţinut atât rata de schimb, cât şi preţurile stabile timp de un deceniu chiar în condiţiile unei creşteri dramatice a productivităţii, este aproape de limită. Din experienţele trecute, relaxarea acestei politici ar putea avea efecte negative atât asupra Chinei, cât şi întregii lumi.
Până acum, rata ridicată a economisirii a însemnat un nivel ridicat al lichidităţii băncilor chineze, ceea ce a permis băncii centrale să emită obligaţiuni şi să majoreze ratele rezervelor pentru a steriliza fără a afecta creditarea către companii. Însă, în condiţiile în care sterilizarea a accelerat în ultimii ani, băncile şi-au văzut lichidităţile scăzând, ceea ce înseamnă că autorităţile de la Beijing trebuie să aleagă între a furniza mai puţine lichidităţi companiilor şi a permite inflaţiei să accelereze, sau, cum pare să se întâmple acum, câte puţin din fiecare.
Prin situaţii similare au trecut şi alte puteri economice asiatice în ascensiune care au urmat modelul chinez de creştere în trecut. Printre ţările respective se numără Japonia, Malaezia şi Taiwanul.
Aceste exemple arată că China nu este un "miracol". Susţinerea unui excedent comercial în paralel cu acumularea şi sterilizarea de rezerve valutare are succes pentru un timp. Inflaţia este însă doar amânată. Investiţiile care s-au bazat pe prezumpţia că timpurile bune vor dura la nesfârşit trebuie atunci lăsate deoparte. Exporturile subvenţionate trebuie să scadă la un procent mai potrivit din economie.
Există o ironie aici, în sensul că unul din motivele pentru care Beijing-ul a refuzat să-şi schimbe politica monetară a fost că nu vrea să repete experienţa Japoniei. Acest lucru a fost de înţeles în timpul crizei monetare asiatice, şi mai apoi în timpul perioadei de panică din 2008-2009. Însă în economie ce nu poate continua nu va continua. Autorităţile japoneze au urmat o politică de acumulare de rezerve un timp prea îndelungat, făcând o tranziţie dificilă inevitabilă. Stagflaţia este un avertisment adresat Beijing-ului că nu mai are mult timp la dispoziţie pentru a evita o soartă similară.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
