Opinii

Adrian Vasilescu, BNR: Cum a ajuns francul elveţian din monedă de refugiu „monedă toxică“

Adrian Vasilescu, BNR: Cum a ajuns francul elveţian din monedă de refugiu „monedă toxică“

Autor: Adrian Vasilescu

20.10.2016, 00:04 2205

Asupra Legii conversiei creditelor în franci elveţieni, votată marţi în Camera Deputaţilor, se va pronunţa  Preşedintele României. Printr-un act constituţional, urmând fie s-o promulge, fie s-o retrimită Parlamentului cu observaţii.

În privinţa modului în care a fost votată, fără niciun vot împotrivă, fără nicio abţinere, toate voturile fiind pentru, nu e nevoie de vreun comentariu. O unanimitate de voturi, ca expresie a voinţei celor aproape 300 de deputaţi  prezenţi,  despărţiţi îndeobşte de interese  şi  divergenţe de idei, vorbeşte de la sine.

Ceea ce merită însă ample comentarii este  pachetul de explicaţii servit publicului, începând  din miezul zilei de marţi, cu creşteri de intensitate în dezbaterile TV de marţi-seară, de către iniţiatorii şi susţinătorii legii. Nu-mi permit să fac  nici măcar vreo aluzie  că ne-am fi aflat în faţa unor încercări de manipulare. Nu am nicio probă, nicio bază în acest sens. Ne-am aflat însă, cu certitudine, în faţa unor  judecăţi  în contrasens  cu istoria din ultimii 25 de ani  a pieţelor financiare internaţionale. Şi în contrasens  cu realitatea acestor pieţe începând din momentul  izbucnirii crizei şi până  la ora actuală.

Înainte de a proba afirmaţiile de mai sus, de a veni deci cu argumente pe care publicul e bine să le cunoască, voi sublinia că există o întrebare cardinală: ce credeţi  că s-ar fi întâmplat  dacă Banca Naţională a României, într-un exces de zel, ar fi decis interzicerea creditării în franci elveţieni ? Voi răspunde pe puncte, invocând câteva probleme extrem de grele, a căror soluţionare România nu avea cum s-o eludeze  fără să piardă şansa aderării la Uniunea Europeană.

1. Uniunea Europeană a jucat tranşant: România nu va adera dacă nu va adopta o lege a băncii centrale în 2004 şi liberalizarea contului de capital până cel mai târziu în 2006.

2. Legea Băncii Naţionale, pe care Parlamentul a adoptat-o în vara anului 2004, aşa cum s-a angajat Guvernul României, consfinţea supravegherea prudenţială a instituţiilor de creditare (bănci comerciale, cooperative de credit şi IFN-uri) în conformitate cu bunele practici europene. Băncii centrale, nu doar că nu-i mai revenea nicio atribuţie în domeniul  protecţiei consumatorilor de servicii comerciale, care trecuse în exclusivitate în competenţa ANPC-ului, dar întreaga  sa activitate devenea incompatibilă  cu protejarea debitorilor din contractele de creditare. În plus, în condiţiile în care a fost modificată şi Legea  Instituţiilor de Creditare, Banca Naţională nu avea niciun temei legal să oprească creditarea în franci elveţieni numai şi numai pentru un ipotetic risc valutar.

3. Liberalizarea contului de capital, în 2006, a echivalat cu deplina convertibilitate a leului. Moneda noastră primea paşaport  internaţional de liberă circulaţie. Niciun drept nu vine însă fără  obligaţii.  Banca Naţională, în contrapartidă, a fost nevoită să deschidă graniţele pentru capitalurile internaţionale, cu deosebire pentru cele europene.  Legea  nu-i permitea să fi pus santinele  şi să oprească  operaţiunile de swap valutar, pe care băncile româneşti ori sucursalele unor bănci străine au început să le facă, în franci elveţieni, cu băncile europene!

4. Aderarea la UE, la 1 ianuarie 2007, a însemnat  şi angajarea ţării noastre în libera circulaţie a persoanelor, a  mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor. Un angajament global. Era imposibil, deci, să se fi obţinut pentru România libera circulaţie a persoanelor  sau a mărfurilor şi serviciilor noastre, fără taxe vamale, în vreme ce am fi oprit intrarea în ţară a capitalurilor străine.

5. Poate îmi spune cineva: cum ar fi reacţionat  populaţia, presa, societatea românească în general dacă BNR ar fi oprit creditarea în cea mai ieftină valută de până în 2015? Şi apoi: cum să judeci în 2016, cu experienţa de după o lungă şi grea criză, evenimente de dinainte de criză?

Şi totuşi, guvernatorul BNR , în februarie 2008, într-un interviu dat în Săptămâna Financiară, a dat unul dintre multele semnale-avertisment:

„Uitându-ne în trecut, dar nu foarte departe, la ultimii 40 – 50 de ani, francul elveţian a fost moneda de refugiu. În momente de mari turbulenţe internaţionale, francul elveţian se poate aprecia considerabil  atât faţă de leu, cât şi faţă de euro. Ce pare acum ieftin, de pe latura dobânzii, ar putea deveni extrem de scump din perspectiva cursului de schimb. Debitorul poate chiar constata că are de plătit dublu faţă de ce a calculat.“

Dincolo de exactitatea previziunii, făcute într-un moment în care criza era departe de Europa, subliniez că acest paragraf este parte integrantă dintr-un întreg flux de avertizări prin care vocile de la Banca Naţională, începând din 2006,

s-au adresat celor interesaţi de împrumuturi în franci elveţieni. Şi nu a fost tot. Banca Naţională, prin politica rezervelor minime obligatorii, a redus substanţial fondurile de credite obligând băncile să pună la păstrare, în cămara de la BNR, 40 la sută din fiecare euro, din fiecare franc elveţian  sau din fiecare  monedă pe care o încasa. Au fost demersurile  pe care legea i le-a acceptat pentru a modera, fără a bloca, împrumuturile în valută în general, în franci elveţieni în special. Aşa se şi explică de ce, acum, numărul debitorilor în franci elveţieni nu depăşeşte 55.000.

Banca Naţională  nu a stat cu mâinile în sân, uitându-se pasivă cum se înmulţesc creditele în franci elveţieni în anii 2006, 2007 şi 2008. Dar nici nu avea vreun motiv să blameze aceste credite. Mă voi opri la un singur aspect, cel mai grav.  Telespectatori care nu urmăresc mersul lucrurilor pe pieţele financiare ale lumii, fie ei şi savanţi în alte domenii de activitate, au auzit cunoscuţi formatori de opinii  -  şi probabil că i-au crezut  -  explicând că francul elveţian ar fi o „monedă toxică“. Or, toate necazurile intervenite în România, în ţările din jur şi în alte ţări europene, legate de împrumuturile în franci elveţieni, au avut drept cauză deprecierile suferite de euro şi de dolari, în contextul seismelor provocate de criză în Statele Unite şi în Uniunea Europeană. Şi nu francul elveţian.      

Ce a făcut Banca Elveţiei? A stabilit un plafon peste care francul elveţian să nu se mai poată întări în raport cu euro şi cu dolarul, intervenind masiv pe piaţă pentru ca limita de sus să nu fie depăşită. În ianuarie 2015 a spus: „Gata!“… Era deja prea mult. A eliminat plafonul şi moneda elveţiană s-a dus acolo unde i-a dictat piaţa. În realitate, francul elveţian a rămas monedă de refugiu. Şi nicidecum monedă toxică. Faţă de leu, nu s-a întărit într-un raport direct. Ci via euro  -  moneda de referinţă pe piaţa noastră valutară.

AFACERI DE LA ZERO