Una dintre cele mai supărătoare caracteristici ale statului român este că, atunci când ia decizii, le ia fără a oferi alternative şi fără a crea condiţii pentru respectarea legii. Interzice parcarea, dar nu face parcări. Cere ceva companiilor, fără a lua în calcul toate conexiunile „ceva-ului“ acela, de unde vine, ce înseamnă el, cât costă. Neaoş spus, un talent deosebit de a da cu stângul în dreptul.
Legea care interzice desfăşurarea de evenimente sau activităţi permanente în spaţii cu risc seismic are un background de mai bine de 20 de ani, pentru că iniţial a apărut o ordonanţă de guvern privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente, în 1994. Până prin anul 2000 legea a stârnit doar zâmbete, eufemistic vorbind: Primăria Bucureştiului a început expertizarea clădirilor prin 1999, primele relatări în presă despre clădirile cu bulină au apărut abia în anul 2000 (legea a fost dată în 1994, reamintesc) şi a fost nevoie de cutremurul de gradul 6 din octombrie 2004 pentru ca situaţia imobilelor să devină din nou o temă de discuţii.
Una dintre prevederile care au pus beţe în roate este cea care stabileşte că reparaţiile se pot face cu acceptul majorităţii locatarilor, dar majoritatea din lege era 95% - asta a împiedicat, de exemplu, consolidarea clădirii în care se află Teatrul Nottara.
Acum a fost nevoie de o tragedie precum cea din clubul Colectiv pentru ca securitatea clădirilor publice să reapară pe tapet. Problema este că oamenilor, clienţilor, dar şi antreprenorilor sau managerilor instituţiilor de cultură ce intră sub incidenţa legii nu li s-a oferit nimic - alternative, finanţări, parteneriate, nici măcar posibilitatea de a discuta, analiza sau negocia. Şi asta nu e o situaţie care durează din această toamnă, ci are o istorie de 21 de ani.
Noi nu putem consolida în 21 de ani nici 200 de clădiri; pentru comparaţie, să-l pomenim pe baronul Hausmann, care în 17 ani, între 1853 şi 1870, a trasat şi construit un nou Paris, la îndemnul lui Napoleon al III-lea.
Cu o mână de fier, Hausmann a demolat mahalelele medievale ale oraşului, a desenat străzile largi de astăzi, a anexat suburbiile, a construit canalizări, fântâni şi apeducte, a adăugat pe harta oraşului parcuri şi spaţii verzi. A rezultat Parisul aşa cum îl cunoaştem astăzi, iar edilii au continuat ideile lui Hausmann până în 1927.
Un loc aşa cum este Centrul Vechi este o bună atracţie turistică, un magnet pentru bani, pentru petrecăreţi şi pentru afaceri. Teatrele şi cinematografele închise aveau un cuvânt greu de spus în destul de fragila viaţă culturală a Capitalei şi a României, economiceşte vorbind, nu din punctul de vedere al calităţii. Pentru Londra, Paris sau New York, Soho, Pigalle sau Broadway înseamnă mult mai mult decât nişte cartiere sau străzi, sunt motoare ale oraşelor şi sunt tratate ca atare.
Sigur că şi autorităţile ar fi trebuit să aibă cu cine să vorbească, iar antreprenorii din spaţiul cultural şi al vieţii de noapte ar fi trebuit să se organizeze, poate, pe modelul acelor „primari de noapte“ - Nachtburgemeester în Olanda sau Night Mayor în Marea Britanie, ambasadori ai vieţii de noapte meniţi să medieze orice conflict cu restul comunităţii. Ziua, spune unul dintre aceştia, este poliţia, guvernul, sunt regulile şi reglementările. Noaptea sunt barurile, cultura, festivalurile, experienţa de a te simţi în viaţă. Primarul de noapte este între aceste două lumi şi vorbeşte limba amândurora.
Cu edili care se acoperă doar cu hărtii, rezolvându-şi astfel orice probleme morale, cu definiţii stâmbe ale vieţii de noapte şi cu dialoguri inexistente, nu o să putem decât să ne contabilizăm, la nesfârşit, neputinţele.
„Boulevard Montmartre“, aşa cum l-a văzut Camille Pissarro.
