Statul se comportă la Oltchim ca un jucător dependent de poker care şi-a pierdut toţi banii făcând pariuri riscante dar care continuă să joace cu bani împrumutaţi sperând într-o mână câştigătoare în loc să se ridice şi să plece de la masă şi să marcheze pierderile sau "cut the losses", vorba unui director de companie căruia i-am luat recent un interviu.
Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, continuarea jocului are o singură finalitate şi anume pierderea unei sume şi mai mari de bani.
Primul pariu riscant făcut de stat a fost întârzierea privatizării combinatului, care fusese hotărâtă în februarie 2007, până în toamnă, când la Oltchim au început problemele legate de întreruperea alimentării cu materie primă de la Arpechim.
Dacă statul ar fi privatizat Oltchim în vara anului 2007, an de vârf pentru economie, ar fi fost una dintre cele mai de succes privatizări din istoria post decembristă.
Jocul a continuat însă, iar în noiembrie 2008 Guvernul Tăriceanu a făcut un nou pariu riscant hotărând să pună în "stand-by" privatizarea combinatului care deja avea probleme serioase şi se confrunta cu pierderi anuale de sute de milioane de lei.
În 2009 în loc să privatizeze combinatul şi să-şi marcheze pierderile Guvenul a decis să investească 500 mil. euro în Oltchim, din care 400 mil. euro prin garanţii de stat deşi combinatul era supraîndatorat şi abia îşi putea plăti ratele la bancă.
l-am întrebat la acea vreme pe Mircea Ursache, preşedintele AVAS, instituţie la care Oltchim datora 250 mil. euro, de ce statul vrea să investească încă 400 mil. euro în combinatul chimic. Răspunsul fostului şef al AVAS a fost că vrea să recupereze întreaga creanţă pentru că în cazul unei executări silite a Oltchim instituţia de stat ar fi recuperat mai puţin de 10% din bani.
Astăzi statul se află însă în postura de a nu mai recupera nimic din creanţele de peste 400 mil. euro pe care le are asupra combinatului prin intermediul AVAS şi Electrica, valoarea companiei fiind negativă sau cel mult zero după cum arată şi evaluările realizate cu ocazia ultimei tentative de privatizare.
Acum opţiunea privatizării cu greu mai pare valabilă pentru că datoriile acumulate în urma pierderilor din ultimii ani atârnă greu şi fac neatractivă compania în faţa investitorilor, lucru confirmat şi de eşecul recentei tentative de privatizare.
Paguba pe care Oltchim a ajuns să o producă astăzi statului, cu alte cuvinte tot nouă contribuabililor, a ajuns să depăşească un milion de lei pe zi însă Guvernul continuă să joace cartea reluării activităţii nerentabile şi privatizării fără ştergerea datoriilor sperând într-o salvare miraculoasă din partea ruşilor de la TISE. Pe "surse guvernamentale" aceştia îşi păstrează interesul pentru combinat dar "oficial" nu au scos niciodată vreun cuvânt şi nici nu au participat la licitaţia din septembrie.
Acum, în al nouălea ceas, este cazul ca statul să nu mai spere că-şi va vedea vreodată banii din investiţia proastă pe care a făcut-o în Oltchim şi să recupereze ce se mai poate recupera în loc să continue să piardă sute de milioane de lei pe an.
Oare câte tranşe de la FMI va trebui să ia România în final pentru a acoperi "gaura" de la Oltchim ?
Analiştii, consultanţii financiari, inclusiv băncile creditoare, care şi-au provizionat o mare parte din împrumuturile către Oltchim, recunosc că gigantul petrochimic se află în insolvenţă, mai puţin statul. Un proces rapid de insolvenţă care să se finalizeze cu vânzarea activelor Oltchim către un investitor strategic, fără povara datoriilor uriaşe, pare acum a fi singura soluţie "salvatoare" pentru Oltchim.
Precedente există, cazul Hidroelectrica fiind grăitor pentru modul cum o companie de stat poate să-şi revină în urma unui proces de restructurare prin intermediul insolvenţei însă trebuie să existe şi voinţă politică.
Adrian Cojocar este redactor pieţe de capital la ZF
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
