Ne învârtim într-un cerc vicios. Criza blochează investiţiile.Blocajul investiţional restrânge afacerile şi obligă atât bugetul,cât şi companiile să reducă plata muncii. Mai departe, forţa demuncă rău stimulată întreţine o evidentă stare de moleşeală. Cerculse închide cu lovitura cea mai năpraznică, pe care o încaseazăbunăstarea populaţiei.
De fapt, lovită e munca. Iar munca, dezorganizându-se, lasăcalea liberă ca lovitura să fie primită drept în plex de cătrebunăstare. Am văzut deja, în două comentarii precedente,consecinţele dezorganizării muncii: astăzi, în România, prea puţinioameni muncesc. Dar nici calitatea muncii nu e cea dorită.
Bunăstare înseamnă securitate alimentară, locuinţe, echilibruîntre oferta totală de mărfuri de pe piaţă şi cererea solvabilă,servicii curente, ocrotirea sănătăţii, învăţământ, posibilităţiextinse de petrecere a timpului liber şi multe altele. Ca să avemtoate aceste bunuri şi servicii - şi să simţim prezenţa lor în celemai multe case - e nevoie de mai mulţi bani scoşi din muncăperformantă. Banii sunt însă puţini pentru că nouă ne lipsesccâteva chei de la tezaurul bunăstării. Le-am avut cândva, în uneleperioade istorice - îndeosebi în anii închegării României moderne,în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi în anii interbelici -dar le-am pierdut.
Lucrul bine făcut e prima dintre aceste chei pierdute. Româniaare, acum, o nevoie vitală, rostită doar în surdină şi revoltătorde rar. Nevoia de a-şi forma un nucleu puternic şi sănătos delucrători performanţi, de la manageri la meseriaşi, un milion,poate chiar două, care să împingă economia în sferele eficienţei,productivităţii şi profitabilităţii, trăgând după ei alte milioanede salariaţi, de lucrători "de rând", pe care să-i scoată dinvălmăşagul muncii la întâmplare şi să-i atragă în înfăptuiri bineorganizate, desfăşurate sub semnul Sfintei Performanţe. Aceastănevoie vitală nu este încă însoţită de un proiect naţional viabil.Din acest motiv, vocaţia lucrului bine făcut a fost înlocuitătreptat cu o păcătoasă convingere că… merge şi lucrul făcutoricum.
Competiţia economică e o altă pierdere dureroasă. Noi nu vomobţine bunăstarea dorită atâta vreme cât nu vom avea, în economiaromânească, o competiţie puternică. Acum, nu numai că nu avemcompetiţie, dar nici nu simţim strădania care s-o pună pe roate.Anemia concurenţei ne-a costat şi ne costă scump. Vechi reflexe facdin concurenţă un balaur temut. Atât de temut încât, în condiţiileîn care avem o lege a protecţiei concurenţei, nu avem şiconcurenţă. Vor curge încă multe resurse interne pe apa Sâmbeteipână când vom avea şi un climat prielnic competiţiei economice.Deşi în România sunt în vigoare mai multe legi, apărute din 1990încoace, ce au prevederi pentru încurajarea concurenţei, nu i s-apus capăt amânării la nesfârşit a acestei curse vitale pentru noi:concurenţa. Dacă, bunăoară, nenumărate "creiere" plecate din ţarăde-a lungul anilor, ce s-au impus în renumite companii din lumeamare şi produc valori adăugate pentru ţările lor adoptive, arreveni acasă în aceste timpuri grele, e aproape sigur că n-ar puteasă fie nici pe departe la fel de productive. Pentru că, aici, argăsi greu suflul necesar competiţiei.
Restructurarea este o altă cheie pierdută. Încercările de a fiînlocuită cu copii n-au lipsit. Şi nu lipsesc. Cum însă copiile nuse potrivesc, avem astăzi mari restanţe în procesul derestructurare. Un proces care, acum, nu poate fi rupt de efortulfăcut pentru ieşirea din criză. Dar, în acelaşi timp, de orestructurare radicală noi avem şi vom avea absolută nevoie pentrudezvoltarea sănătoasă a societăţii. Fiindcă economia românească numai poate fi lăsată pradă conjuncturilor; nu ne mai putem lăsalegănaţi de visuri de prosperitate fără a însoţi aceste visuri deproductivitate şi de eficienţă. Iar fără restructurare nu vom aveanici productivitate, nici eficienţă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
