Opinie Lucian Bondoc, Managing Partner, Casa de avocatură Bondoc şi Asociaţii: Cine plăteşte?

În mod paradoxal, România anticipează o creştere a PIB semnificativ peste media europeană şi are alocaţi aproximativ 80 de miliarde de euro de la UE în următorii 5 ani, dar dă mesajul că este în criză de bani.

Într-un elan de responsabilitate, s-a şi anunţat că statul îşi va limita cheltuielile, adoptându-se şi o ordonanţă de urgenţă în acest sens.[i]

În acest context, s-a redeschis, totodată, şi discuţia măririi taxelor. Pe lângă evocarea impozitării salariilor din sectorul public mai mari decât al Preşedintelui României, unii politicieni par să vizeze deja mai mult sectorul privat. Ideea subînţeleasă ar fi aceea să nu sufere doar unele segmente din sectorul public, ci să contribuie şi zona privată.

Cred că orice discuţie despre cine plăteşte ar trebui să aibă în vedere cel puţin următoarele aspecte:

1. România chiar a progresat economic mult, pe ansamblu, faţă de 1989

După ce a mers în primă fază în jos, măreaţa strategie iliesciană facând-o să piardă 13 ani pentru a ajunge abia în 2002 la PIB-ul din 1989, economia a luat-o în sus, aderarea la UE şi NATO oferind motoare suplimentare de creştere foarte puternice.

Între 2008 şi 2020, rata medie de creştere a PIB-ului real pe cap de locuitor a fost de 2,28%[ii].

Rezultatul a fost o creştere de peste 5 ori a PIB-ului total nominal faţă de 1989/2002 şi o reducere semnificativă a diferenţei faţă de media UE la mai toţi indicatorii economici, inclusiv salariul mediu.

La majoritatea indicatorilor respectivi, ne plasăm în prezent la aproximativ 70% sau peste faţă de media respectivă, de la un punct de plecare în zona de 30%.

2. Progresul respectiv a fost, însă, unul însoţit tot timpul de deficite bugetare, precum şi de o serie de alte dezechilibre în creştere

Astfel, România a trăit, practic, peste mijloacele curente în fiecare din ultimii 32 de ani, neînregistrând nicio perioadă cu surplus bugetar. Adică, deşi veniturile medii la buget au tot crescut, s-a cheltuit şi mai mult.

2020, 2021 şi 2022 au fost ani cu cheltuieli bugetare scăpate aproape cu totul din frâu, pandemia oferind ocazii artificiale pentru tot felul de excese, dificil politic de comprimat în prezent.

În 2022 am avut, de altfel, cel mai mare deficit bugetar procentual din UE. 2023 ar trebui să aducă o reducere a acestuia, dar datoria externă a crescut net cu peste 10 miliarde euro doar în primele 3 luni ale lui 2023[iii], fapt ce a contat, probabil, în presiunea pe Guvern de a face ceva.

Dezechilibrul bugetar a fost însoţit de alte dezechilibre din ce în ce mai serioase şi care, de la un punct, îl alimentează structural pe cel bugetar. Lista este lungă.

De exemplu, economia gri e foarte mare, România având cel mai mare procent de TVA nerecuperat din întreaga UE (aprox 36% în 2020, faţă de 1,2% în Finlanda). România pierde, astfel, în fiecare an aproape 7,5 miliarde euro din TVA nerecuperat, cu peste 2 miliarde mai mult decât Polonia (care are o populaţie aproape dublă) şi cu peste 6,5 miliarde mai mult decât Ungaria.[iv] Este enorm.

Discrepanţele de dezvoltare economică între multe judeţe sunt, şi ele, mari.

De asemenea, România înregistrează vârste de pensionare şi pensii foarte diferite, un salariu mediu în administraţia publică cu aproximativ 20% mai mare decât cel din sectorul privat (în Vest este invers), un număr mare de români care nu contribuie cu nimic la buget, o impozitare foarte variată în funcţie de forma de organizare a activităţii, nu de substanţa ei, un mod de alocare a ajutoarelor de stat cu porţiuni mari de subiectivism, precum şi numeroase exceptări de taxe, din care doar o parte au sens.

Problematic este şi faptul că întreprinderile mici şi mijlocii româneşti au o productivitate de 3 ori mai mică decât media UE[v], fiind, în medie, slab tehnologizate şi cu o organizare deficitară a activităţii.

Se şi munceşte semnificativ mai puţin, în medie, faţă de 1989. După ce România a trecut încă din martie 1990 la săptămâna de lucru de 5 zile (reducându-şi cu 17% programul de lucru de cum a intrat în capitalism), în majoritatea următorilor ani s-a decis generos de Parlament/Guvern acordarea unor zile libere suplimentare şi a tot felul de „punţi” cu recuperări mai mult virtuale, etc.

În prezent, aproximativ 37% dintr-un an (da, aproape 40%) este liber oficial (nu doar în România). În plus, în multe instituţii publice, vinerea a devenit zi scurtă.

3. Poate să contrarieze, dar, până acum, proasta guvernare timp de numeroşi ani şi nivelul mediu de efort în scădere au costat, desigur, pe multiple planuri, dar niciun segment social din ţară nu a trebuit cu adevărat să plătească financiar excesul de cheltuieli respectiv.

Astfel, volumul administraţiei publice, numărul asistaţilor social şi al rentierilor de stat, precum şi risipa generală au crescut mult. De exemplu, conform datelor Ministerului Finanţelor, numărul de posturi ocupate la nivelul administraţiei centrale şi locale şi instituţii publice ce ţin de acestea era în luna martie 2023 de 1.277.054[vi] (şi cifra pare parţială), cu peste 55% mai mare decât acum 20 de ani. De asemenea, sistemul asigurărilor de sănătate are aprox. 15 milioane de beneficiari, dar doar aprox. 5 milioane de contribuabili.

Dar şi impozitarea medie directă şi indirectă pe ansamblu (aproximativ 28%) a rămas mai scăzută faţă de Cehia, Ungaria sau Polonia (unde este în jur de 34-35% sau faţă de media OECD (aprox. 37.7%[vii]).

Printre motivele principale pentru care nimeni nu a trebuit cu adevărat să plătească financiar excesul, se numără acelea că:

• după ce s-a ştiut că vom intra în UE şi NATO, investiţiile străine au crescut semnificativ şi au ajutat mult la bunăstare/salarii, tehnologizarea a numeroase sectoare mărind productivitatea;
• au fost primite fonduri gratuite semnificative de la UE;
• fonduri foarte mari au venit şi din diaspora, doar că în scădere semnificativă în ultimii ani. Astfel, aproximativ 20% dintre români au emigrat, fiind, per total, o pierdere foarte mare, dar pe care am început să o decontăm cu adevărat doar mai recent, în primă fază reducând ajutoarele sociale, generând supape sociale şi aducând României multe zeci de miliarde de euro în bani trimişi acasă;
• România a cheltuit foarte puţin în termeni relativi pe infrastructură (de aceea şi arată cum arată), putând aloca mai mult cheltuielilor sociale şi de personal, această opţiune ducând, însă, şi la pierderea foarte multor oportunităţi în pasul doi; iar
• diferenţa rămasă a fost posibil să fie împinsă în viitor prin îndatorare.

Toate acestea au facilitat politic amânarea unor reforme importante.

4. Problema principala ţine de acumularea de excese şi restanţe, pe fondul populismului în creştere, fiind tot mai dificil de împins in viitor excesul mare de cheltuieli

Un prim motiv este acela că o parte a dezechilibrelor au devenit mari structural, mai ales în noul context global. De exemplu, dinamicile demografice nu ajută nici pe partea de venituri (potenţialul fiind mai redus), nici pe cheltuieli (mărind şi nota relativă de plată pe pensii şi sănătate).

De asemenea, creşterea continuă a volumului administraţiei, deşi populaţia a tot scăzut, generează cheltuieli mari în creştere.

În orice caz, dacă am continua să ne îndatorăm suplimentar cu aprox. 20 de miliarde de euro pe an (ca în ultimii 3 ani), şi ponderea datoriei în PIB ar creşte semnificativ în puţini ani (a trecut de la 35% la peste 45% din PIB doar între 2019 şi 2021).

Un al doilea motiv important este acela că, nu doar în România, ci în tot Occidentul s-a trăit peste mijloace curente (chiar dacă cu mai puţine excese şi decizii proaste decât la noi), datoriile crescând mult. De exemplu, datoria publică[viii] la nivelul UE22 şi OECD a crescut în doar câţiva ani în medie de la 97% din PIB la 115% din PIB (în 2020), punând presiune pe flexibilitatea de a finanţa ieftin România.

Al treilea motiv este acela că noul context geopolitic global face necesară creşterea competitivităţii Occidentului. Or, aceasta implică unele reechilibrări economice şi sociale.

În fine, creşterea semnificativă recentă a dobânzilor bancare la nivel global (pe fondul inflaţiei generate tocmai de relaxarea monetară din ultimii ani) măreşte costul îndatorării, iar prognozele economice anticipează o menţinere a ratelor dobânzilor la nivel ridicat cel puţin câţiva ani.

5. Desigur, atunci când cineva trebuie, totuşi, să înceapă să plătească financiar excesul cu adevărat şi să devină mai competitiv - nu este simplu.

Vedem dimensiunea protestelor sociale din Franţa în contextul creşterii vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani. Or, administraţia franceză are problemele ei, dar, în medie, este semnificativ mai performantă decât cea românească.

Cu riscul unor astfel de mişcări sociale acasă, statele membre UE mai bogate vor fi mult mai active şi la nivelul Comisiei Europene în privinţa abordării raportului bani-reforme în alte ţări net-primitoare, precum România (aspect relevant pentru limitele probabile ale renegocierii PNRR).

6. Faptul că suntem aproape de o serie de puncte de inflexiune pentru reforme reale pare să fie conştientizat parţial la noi. Doar că se merge mai mult, pentru moment, tot pe calea uşoară, calendarul electoral şi contextul războiului din Ukraina neajutând.

De exemplu, ordonanţa la care mă refeream la început duce în mare parte cu gândul la cineva care a cheltuit iresponsabil şi se angajează, în principal, doar să nu cheltuiască şi mai iresponsabil.

Deşi îngheţarea unor cheltuieli ar putea avea un efect mare dacă ar fi menţinută câţiva ani, la noi priveşte doar 2023 şi intervine după ce cheltuielile au fost deja mărite semnificativ.

Reducerile efective de cheltuieli impuse de actul normativ respectiv sunt foarte limitate, de fapt.

În plus, o serie întreagă de alte prevederi par mai mult să mimeze economii, crescând, totodată, marja de decizii discreţionare.

De exemplu, se suspendă până la 31 decembrie 2023 „ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante sau temporar vacante din instituţiile şi autorităţile publice, cu excepţia posturilor unice”.

Adică, nu se spune că se suspendă ocuparea lor pur şi simplu, ci ocuparea prin concurs sau examen (fiind lăsată larg deschisă posibilitatea transferurilor etc (aspect detaliat şi avantajat, de altfel, în actul normativ respectiv). Dacă ideea ar fi că aparatul de stat nu ar creşte pe ansamblu (transferul eliberând un alt post), nu e una corectă economic, costul fiind specific postului ocupat.

Limitarea la 2 a numărului de mandate în consilii de administraţie şi de supraveghere la companii de stat/locale e şi ea dificil de văzut ca o măsură de limitare a cheltuielilor. Dacă se dorea limitarea cheltuielilor, se reducea numărul de poziţii în consiliile respective. Aşa, e vorba de aceeaşi cheltuială, doar că împărţită între mai mulţi beneficiari (probabil, o bună parte din cei afectaţi de redimensionarea cabinetelor).

Desigur, că după aşa „eforturi” precum ordonanţa de Guvern menţionată – analizele guvernamentale deja par să se concentreze, după cum menţionam, pe impozitarea suplimentară a sectorului privat. Aici, îngheţarea situaţiei actuale nu mai pare la fel de ambiţioasă.

Doar că şi impozitarea suplimentară a sectorului privat (dacă ar privi mai mult de câteva companii avantajate artificial de criză) ar fi foarte problematică atât economic, cât şi politic.

Astfel, ar fi naiv să se creadă că o impozitare suplimentară notabilă ar aduce venituri cât de cât proporţionale sau că nu ar genera reacţii largi din partea celor care ar fi puşi la plată înainte de remedierea dezechilibrelor majore menţionate şi de reformarea reală/efectivă a zonei publice. În plus, capitalul, dar şi talentele umane pot migra/munci mai puţin destul de uşor în lumea actuală.

7. Cu caracter mai general, fără o reconfigurare decentă largă a contractului social intern – inclusiv între unele segmente ale aparatului de stat şi sectorul privat – România nu va fi în poziţia să gestioneze bine dinamicile globale în curs.

Înregistrarea celei mai mari emigraţii procentuale după Siria şi prognoza demografică de scădere masivă a populaţiei (mult, mult peste nivelul Cehiei, de exemplu) nu pot fi legate doar de aspecte economice, ci şi de aspecte mai largi de percepere a contractului social şi de bun simţ politic.

După cum menţionam deja, România a înregistrat şi progrese indiscutabile pe destule zone şi are şi numeroase oportunităţi.

Multe afirmaţii din sfera publică cu privire la realizările guvernării nu ţin, însă, cont de unele realităţi profunde de masă.

Segmente mari nu avansează, de fapt, în privinţe importante pentru viitorul care se configurează în această decadă, iar contractul social nu este, încă, în curs de remediere, aspect ce continuă să fragilizeze România.

8. România are şi dezavantajul că doar 26% din segmentul 30-34 de ani a absolvit o facultate (de orice fel) faţă de 41,3% media UE[ix].

Deşi sunt destule cazuri în care o diploma nu spune ceva despre valoarea unui individ, din punct de vedere statistic, potenţialul României de generare de valoare adăugată (şi de venituri aferente) în contextul transformărilor tehnologice globale actuale este limitat semnificativ de procentul de mai sus. Legile educaţiei nici nu sunt apte să remedieze problema cunoaşterii de masă cât de cât rapid din motive pe care le-am detaliat cu o altă ocazie.

Implicaţiile nu vizează doar piaţa muncii şi veniturile bugetare potenţiale, dar şi direcţii sociale şi politice mai largi. Vedem unele dintre ele la lucru în prezent în societate (şi pe fondul unor strategii cu totul parţiale de contracarare).

9. România este şi în situaţia ingrată în care, după cum menţionam mai sus, a făcut puţine investiţii aproape întreaga perioadă lungă de bani internaţionali ieftini de până acum şi se apucă mai serios de grosul infrastructurii tocmai când dobânzile la credite au crescut mult.

De aceea şi este foarte important să fie folosiţi bine banii europeni.

10. Desigur, diversele fonduri/finanţări deja rezervate României oferă oportunitatea amânării parţiale în continuare a reformelor pentru câţiva ani (mai puţin cele condiţionate de PNRR).

Costul final ar fi, însă, şi mai mare. De altfel, probabil peste 30% din fondurile respective vor fi fost absorbite, oricum, de inflaţie, întârzierile de la noi generând şi pierderi artificiale (de exemplu, o întârziere de 1 an în atragerea unor bani pentru infrastructură duce la o pierdere pentru România de aproape 10% în termen reali doar pe partea de costuri, având în vedere inflaţia).

În concluzie, note de plată destul de serioase sunt deja scadente sau vor deveni scadente în următorii ani. „Plăţile” vor fi, probabil, amânate în mare parte pentru după alegerile de anul viitor, dar va fi dificil de continuat ca până acum.

Prin prisma celor de mai sus, orice propunere de suplimentare relevantă a impozitării ar fi, cred, legitimă doar după ce s-ar avea în vedere serios dezechilibrele de mai sus.

Remedierea colectării de taxe şi impozite (în special în zona TVA, unde Polonia a reuşit să obţină câteva procente în plus la PIB) şi a problemelor de care depind bani europeni (precum pensiile mari la 45-48 de ani), extinderea bazei de impozitare (în prea multe situaţiii nu se plăteşte mai nimic fără justificare rezonabilă), sau reducerea restului de distorsiuni artificiale, inclusiv analiza transparentă[x] a motivelor creşterii administraţiei din ultimii ani - sunt, astfel, subiecte ce ar trebui să preocupe cu prioritate orice decident responsabil.

Partea bună este aceea că România are numeroase oportunităţi, astfel încât o împărţire largă şi efectivă a sarcinii fiscale şi decenţă în gestionarea administraţiei publice ar trebui să fie suficiente pentru echilibrarea situaţiei bugetare pe termen mediu.    

În ambele privinţe va trebui, însă, performat semnificativ mai bine decât în marea majoritate a ultimilor 32 de ani.