Volumul prezintă schimbările care au început în Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, România şi Bulgaria în a doua jumătate a anilor ’80 şi au culminat cu prăbuşirea sistemului comunist în 1989, accentul fiind pus nu atât pe evenimentele în sine, cât mai ales pe cauzele şi consecinţele acestora, pe studiul comparativ al sistemelor şi pe caracterul specific al schimbării din fiecare ţară. Autorii îşi sprijină cercetările pe două teze: incapacitatea economică a sistemului comunist şi faptul că impulsul reformei nu a încolţit în interiorul ţărilor Europei Centrale şi de Est, ci a venit dinspre Uniunea Sovietică. Importanţa lucrării este augmentată de analiza traseului parcurs de aceste ţări în aproape un sfert de secol de perioadă postcomunistă.
Polonia: unde a început totul; Ungaria: schimbări nefinalizate; RDG: eşecul revoluţiei?; Cehoslovacia: implozia sistemului; România: un decembrie însîngerat; Bulgaria: în căutarea unui sfîrşit al comunismului.
Adam Burakowski (n. 1977) – politolog, istoric, absolvent al Institutului de Istorie al Universităţii din Varşovia (2001) şi al Institutului de Studii pentru Europa de Est al aceleiaşi universităţi (2004). În cursul anului 2003 a efectuat un stagiu de practică în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington. Din 2004 devine asistent, iar din 2007 lector în cadrul Institutului de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Din 2006 activează în cadrul postului naţional de radio polonez. Începând din 2009 este membru al conducerii Grupului pentru Interese Economice Europene al Euranet şi, din 2013, al Euranet Plus. Autor al volumelor Geniusz Karpat. Dyktatura Nicolae Ceauşescu 1965-1989, Trio, Varşovia 2008 (trad. rom. Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989. Geniul Carpaţilor, Polirom, Iaşi, 2011) şi, împreună cu Marius Stan, al Kraj smutny, pełen humoru. Dzieje Rumunii po 1989 roku (O ţară tristă, plină de umor. Istoria României după anul 1989), Trio, Varşovia, 2012.
Aleksander Gubrynowicz (n. 1974), de profesie jurist, actualmente este cercetător în cadrul Institutului de Drept Internaţional al Universităţii din Varşovia şi (din 2001) în cadrul Institutului de Studii Politice (PAN). În intervalul 2003-2004 a îndeplinit funcţia de adjunct al şefului catedrei de Relaţii internaţionale din cadrul Collegium Civitas, fiind conferenţiar aici de mai mulţi ani. Între 1996 şi 2007 a fost vicepreşedinte al Fundaţiei Nowicki. S-a specializat în problematica Europei Centrale şi de Est, cu un accent deosebit pe ţările baltice şi pe problemele de drept internaţional şi european în domeniul ocrotirii mediului. A publicat, de asemenea, studii pe teme de drept economic internaţional şi european, concentrându-se mai ales pe problematica germană.
Pawel Ukielski (n. 1976) – politolog, istoric, cercetător la Secţia Europa Centrală şi de Est a Institutului de Studii Politice din cadrul Academiei Poloneze de Ştiinţe (PAN). Director adjunct şi şef al Centrului Educativ de pe lângă Muzeul Insurecţiei Varşoviene. Conferenţiar la Collegium Civitas, unde ţine cursuri legate de transformările din Europa Centrală şi de Est şi de politica istorică. În cercetarea ştiinţifică el se ocupă în special de istoria contemporană a Cehiei şi a Slovaciei şi în general de cea a Europei Centrale. Este autorul monografiei Aksamitny rozwód. Rola elit politycznych w procesie podziału Czechosłowacji (Divorţul de catifea. Rolul elitelor politice în procesul de împărţire a Cehoslovaciei), 2007. A publicat, printre altele, în Anuarul Politicii Externe a Poloniei, în Revista de Politici Internaţionale şi în volumele succesive ale anuarului Europa Centrală şi de Est. Este autorul celor mai multe dintre titlurile cehe şi slovace din Dicţionarul biografic al Europei Centrale şi de Est din secolul XX.
Dezmembrarea comunismului
Criza sistemului comunist mondial a început să se manifeste de pe la jumătatea anilor ’70 pe toate planurile posibile: economic, social, ideologic şi politic. La drept vorbind, a doua jumătate a anilor ’70 putea încă să mai dea impresia unei perioade de prosperitate a blocului răsăritean, dar nu era decât o impresie iluzorie. Pentru că, chiar de pe atunci, s-au petrecut câteva evenimente care trebuiau să ducă în cele din urmă la prăbuşirea guvernelor totalitare.
Şi, înainte de toate, trebuie să avem în vedere incapacitatea cronică a economiei conduse şi administrate centralizat. Pentru ţările membre ale CAER, anii ’70 au însemnat o deschidere nemaipomenită a economiei spre colaborarea internaţională. În cele din urmă s-a renunţat la principiul de la începuturile existenţei CAER, când fiecare ţară a blocului comunist trebuia să tindă spre o maximă autarhie în dezvoltarea economiei. Boomul din investiţii şi ameliorarea aprovizionării pieţei nu se sprijineau însă pe principiile sănătoase ale oricărei economii de piaţă, ci pe creditele atrase din Occident. La rândul lor, democraţiile occidentale au început să acorde cu mare uşurinţă credite, pe de o parte ca urmare a politicii de détente, iar pe de altă parte ca urmare a principiului că un stat nu poate ajunge la faliment (cât de greşită a fost această concepţie urma să dovedească în cele din urmă exemplul Mexicului din anul 1984).
În cursul perioadei 1971-1980, ţările conduse de guverne comuniste au atras credite în sumă totală de 70 de miliarde de dolari americani. Dar toate aceste resurse n-au fost în stare să ajute un sistem bazat pe principii economice greşite, singurul lucru cert fiind că i-au prelungit doar agonia.
Incapacitatea structurală a economiilor centralizate reprezintă o problemă complexă, implicând mulţi factori care împiedicau ţările din blocul răsăritean să poată rivaliza eficient cu piaţa liberă occidentală. Lipsa unor principii de piaţă, lipsa concurenţei libere şi a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie au eliminat impulsurile necesare dezvoltării (mai ales lupta pentru câştigarea clienţilor). Întreprinderile erau proprietatea statului şi în consecinţă nu puteau rivaliza între ele, nici nu se puteau conduce pe baza unor calcule economice, întrucât eventualele deficite erau acoperite din bugetele de la centru. Singura lor problemă rămânea lupta pentru accesul la resurse, ceea ce ducea la folosirea rezervelor într-un mod absolut ineficient.
Dorinţa de realizare a unor planuri şi obligaţii, care de obicei nu luau în consideraţie problemele legate de eficienţa acţiunilor întreprinse în acest scop, ducea de regulă la depăşirea costurilor optime de producţie prin consumul exagerat de materii prime, materiale şi energie. La scară mondială, risipa în utilizarea rezervelor naturale, mai ales în condiţiile crizei petrolului din cursul anilor ’70, reprezenta un lux ieşit din comun, cu toate că ea nu era doar rezultatul trăsăturilor imanente sistemului, ci şi al existenţei unor bogate resurse de materii prime pe teritoriul Uniunii Sovietice. În cursul anilor ’80, această trăsătură a economiei ţărilor comuniste a fost foarte exact diagnosticată de Jan Pietrzak care, în timpul spectacolelor „Cabaretul sub Egidă”, spunea: „Aplicaţi modelul nostru economic în Sahara şi după o săptămână va fi penurie de nisip”. Doctrina „ocupării sută la sută a forţei de muncă” (oficial, în economia socialistă nu trebuia să existe şomaj) a avut drept consecinţe utilizarea doar parţială a forţei de muncă şi o productivitate redusă a muncii. Atunci devenise populară zicala: „Voi vă faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că lucrăm”.
Un alt factor care îngreuna structural ţările comuniste era nivelul scăzut al inovaţiei. Acest element era influenţat de condiţiile extrem de neprielnice progresului tehnic: lipsa concurenţei, care în mod normal este forţa motrice a oricărei invenţii, a provocat o tot mai mare „prăpastie tehnologică” între cele două blocuri rivale. Iar această lipsă a rivalităţii pe plan tehnologic a fost chiar ofcializată în interiorul blocului comunist. În august 1949, la cea de-a doua sesiune a CAER de la Sofia, ţările membre şi-au asumat obligativitatea de a-şi transmite reciproc şi gratuit orice soluţii tehnice. În această situaţie, „prăpastia tehnologică” se adâncea tot mai mult, iar pentru eliminarea ei nu era suficient spionajul economic practicat pe scară largă. În anii ’80, această problemă afecta din ce în ce mai serios chiar şi sectorul industriei de armament, un domeniu-cheie pentru Kremlin – URSS n-a fost în stare să ţină pasul cu revoluţia microprocesoarelor şi a pierdut lamentabil, de asemenea, în lupta pentru cosmos.
O importantă sarcină împovărătoare pentru economiile centralizate o constituia bugetul militar. Cursa înarmărilor în care se angajaseră cele două blocuri rivale, despărţite de Cortina de Fier, a afectat foarte mult economia ţărilor comuniste. În anul 1983, URSS cheltuia pentru înarmare 35% din PIB (nota bene – mai puţin decât celelalte ţări de democraţie populară), pe când Statele Unite nu cheltuiau în acelaşi scop decât 5,5%. Acest element a fost agravat decisiv în cursul anilor ’80 ca urmare a faptului că administraţia preşedintelui Statelor Unite, Ronald Reagan, a impus Moscovei acea cursă tehnologico-militară numită popular „războiul stelelor”.
Pentru economia sovietică, o povară în plus o constituiau costurile, care creşteau nestăvilit, ale menţinerii imperiului extern. În cursul anilor ’70, URSS a fost deosebit de activă pe arena internaţională, urmărind să-şi extindă sfera de influenţă tot mai multe ţări periferice. Succesele în acest domeniu (preluarea puterii de către comunişti în ţări ca Vietnam, Laos, Cambodgia, Nicaragua sau în numeroase state din Africa) au dus la costuri suplimentare, necompensate de încasări financiare. Astfel, dacă în 1970 sprijinul militar acordat de URSS şi sateliţii ei europeni mişcărilor comuniste din lume se ridica la 1,1 miliarde de dolari, în 1978 acesta a crescut aproape de patru ori, ajungând la suma de 4,2 miliarde de dolari americani.
În acest context nu avem cum să uităm de relaţiiile economice de dependenţă dintre Moscova şi ţările-satelit. În 1983, doi savanţi, Michael Maresse şi Jan Vanous, au publicat rezultatele cercetărilor lor referitoare la finanţarea ţărilor imperiului extern al URSS. Din calculele lor rezulta că, în cursul anilor 1960-1984, Kremlinul a acordat sateliţilor săi un dublu ajutor: pe de o parte vânzându-le materii prime sub preţul de piaţă, iar pe de altă parte cumpărând de la ei produse la preţuri superioare valorii lor.
Pe baza acestor studii, Maresse şi Vanous au concluzionat că suma de 120 de miliarde de dolari americani, la cât se cifra deficitul Moscovei, constituia automat un profit pentru Varşovia, Praga sau Budapesta. Dar dacă putem fi de acord în legătură cu nivelul la care se cifra deficitul Uniunii Sovietice, în schimb nu putem lua de bună cea de-a doua parte a pledoariei lor. Pentru că economia nu este un joc de sumă zero, în care deficitul unui subiect se transformă oligatoriu în profitul altui subiect; în cazul despre care vorbim, deficitul era înregistrat de ambele părţi. De vreme ce URSS ajuta financiar ţările-satelit, contând pe câştigul politic, acestea erau obligate la rândul lor să ducă la îndeplinire planuri economice străine şi nu erau guvernate pe baza unor calcule economice, fiind obligate să producă o anumită categorie de bunuri care adeseori erau nerentabile.
Trebuie să subliniem că ţările CAER nu se constituiau în niciun caz într-o organizaţie care să-şi propună dezvoltarea schimburilor comerciale între membrii ei. În CAER funcţiona modelul radial cu Moscova în centru, un model în care constau relaţiile economice intense între centru şi sateliţi. Kremlinul nu era prea bucuros să vadă cum se dezvoltă relaţii orizontale între două state satelit. Această subordonare a economiei faţă de scopuri de natură politică globală, care generau un comportament economic neraţional, a constituit o altă cauză a incapacităţii economice cronice a ţărilor din blocul comunist.
Criza economică a ţărilor cu democraţie populară a devenit evidentă – în funcţie de ţară – în a doua jumătate a anilor ’70 sau la începutul deceniului următor. În Polonia, sindromul pierderii echilibrului pieţei a început să se manifeste încă din 1976, când au fost introduse cartele pentru alimente – primul element al raţionalizării.
În curând, în toate ţările din regiune au început să se ivească probleme asemănătoare: o economie a insuficienţei, în care cererea nu influenţează oferta, iar aceasta este mult inferioară faţă de cerere. Aceasta făcea ca oamenii să nu-şi poată cheltui banii de care dispuneau din cauza lipsei mărfurilor din magazine. Această stare de lucruri este cunoscută în Polonia ca perioada în care pe rafturi trona oţetul. Economia insuficienţei dădea naştere unor cozi imense ori de câte ori se aducea marfă în magazine, cât şi unei corupţii generalizate, dependenţei de persoanele cunoscute când era vorba să „rezolvi” orice problemă.
Nemijlocit legată de problemele economice era şi criza socială. Codiţiile de viaţă tot mai precare, demoralizarea şefilor de întreprinderi şi a angajaţilor acestora, apatia tot mai accentuată, creşterea infracţionalităţii şi a ratei alcoolismului erau doar câţiva indicatori care avertizau asupra apariţiei unor probleme sociale.
Doar în URSS mureau anual circa 200 de mii de persoane direct sau indirect ca urmare a excesului de alcool, iar 4,5 milioane de persoane erau tratate clinic pentru dependenţa de alcool în 1985. Aceste probleme erau însoţite de o acută criză a familiei. Aproape jumătate din familiile sovietice erau dezorganizate, iar 90% dintre femeile aflate la prima sarcină recurgeau la avort. Starea de spirit socială era influenţată negativ şi din cauza devastării mediului natural, consecinţă a doctrinei care clama stăpânirea asupra naturii. Potrivit acesteia trebuia să luptăm împotriva stihiei duşmănoase, aşa încât rezervele naturale erau exploatate în mod necugetat, ceea ce a dus la consecinţe negative nu numai în economie, ci şi la nivel social, fiind vorba mai ales de creşterea îmbolnăvirilor ca efect al poluării mediului înconjurător.
O altă componentă care a contribuit la căderea sistemului comunist de factură sovietică a fost eşecul său ideologic. În anii ’80, la apatia socială generală şi criza economică s-a adăugat lipsa totală de încredere în ideologia comunistă, care era tot mai flagrant ruptă de efectele reale ale guvernării partidului comunist. În plus, Cortina de Fier a devenit cu timpul tot mai puţin etanşă, permiţând influenţarea accentuată a cetăţenilor din ţările de democraţie populară. Locuitorii aveau ocazia să se convingă că sacrificiile care ar fi urmat să asigure un viitor mai bun sunt zadarnice, iar lumea de dincolo de Odra o duce mai bine, este mai prietenoasă şi în general – mai colorată. În decursul perioadei 1960-1984, salariul mediu real a crescut în Spania cu 216%, pe când în Bulgaria cu doar 87%, în Cehoslovacia cu 56%, în Ungaria cu 49%, iar în Polonia cu 42%.
În a doua jumătate a anilor ’80, nivelul de trai a scăzut în toate ţările de democraţie populară. Chiar şi demnitarii de la nivelul cel mai înalt al ierarhiei partidului au încetat să mai creadă în ideologia oficială.
Din volumul 1989. Toamna naţiunilor de Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Paweł Ukielski în pregătire la Editura Polirom. Traducere de Vasile Moga. Prefaţă de Stejărel Olaru. Cartea apare in colecţia HISTORIA şi este publicată şi în ediţie digitală eBook
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
