Spectacolul cu piesa "Complexul România", scrisă de Mihaela Michailov şi distinsă cu Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă românească a anului 2007, merită văzut. Drumul de la pagină la spectacol s-a făcut cu ajutorul regizoarei Alexandra Badea, o tânără creatoare de teatru care face naveta culturală intre Bucureşti şi Paris. Textul readuce la viaţă fantome pe care unii dintre români le vor ingropate cât mai adânc, umbre ale comunismului greu de inchipuit astăzi. Pentru tânăra scriitoare, acestea trăiesc in special in detalii, "complexul România" fiind "un complex al fricii şi al pasivităţii, in special al lipsei de atitudine la 20 de ani după Revoluţie". O altă piesă a Mihaelei Michailov, "Interzis sub 18 ani", o puteţi vedea reprezentată la Teatrul Foarte Mic din Capitală.
- Mihaela Michailov, eşti unul din cei mai importanţi dramaturgi tineri şi, de asemenea, critici de teatru români. Cum s-a produs trecerea de la analiza, la scrierea de teatru - sau parcursul a fost invers?
- N-am departajat niciodată genuri şi paliere de scriitură care, in acccepţia multora, pot părea fundamental separate. Pentru mine, cel mai important lucru este atitudinea cu care scrii, miza şi onestitatea. Cronicile mele sunt mai mult eseuri, analize de parcurs regizoral, de direcţie si de structurare a unui fenomen. Nu mă interesează să mă opresc la verdicte, mă interesează să deschid un spectacol, să-i sesizez implicaţiile de adincime, relevanţa contextuală şi necesitatea, să-l judec in dispozitivul din care face parte. Cred că teatrul românesc suferă de lipsa unei verticale contextuale. Nu ştim de ce facem un spectacol, de ce este urgentă existenţa lui aici şi acum. De foarte multe ori alegerea unui text este aleatorie şi ambiguă. Revenind la intrebarea ta, am simţit nevoia, la un moment dat, să scriu cât puteam de onest despre poveştile care mă obsedau. Şi asta am şi făcut. Analiza spectacolelor m-a ajutat să fiu mai critică in ceea ce fac, să-mi pun mai multe intrebări când scriu un text. M-a ajutat foarte mult contactul cu dramAcum.
- Scrii excelent. Ce studii ai, şi la ce „şcoală" te-ai specializat?
- Am absolvit Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti, am făcut un an de studii aprofundate in literatură comparată, am urmat un master de scriere dramatică la UNATC Bucureşti, unde acum sunt doctorandă. Intr-un fel, parcursul meu a fost destul de clar, pentru că am ştiut de la bun inceput ce imi doream să fac. La UNATC, in timpul masterului, am lucrat cu profesori - Cătălina Buzoianu, Nicolae Mandea, Valeriu Moisescu - care investighează zone de teatralitate cu potenţial cotidian activ şi care m-au ajutat să gândesc teatral.
- „Complexul România" este o piesă tulburătoare, care pune foarte multe probleme, dă de gândit şi ridică intrebări in special tinerilor. Ai scris-o pentru o vârstă anume?
- „Complexul România" e piesa unei derute identitare care porneşte din complotul tăcerii şi al fricii. Exista in familiile dinainte de 1989 o instalaţie a tăcerii care formata mentalitatea şi ne reducea la statutul de executanţi ai unui cod in care uniformitatea prima. Comportamentul colectiv al intrebării era extirpat. Oamenii nu-şi puneau intrebări, ascultau, făceau şi tăceau. Piesa incepe in această atmosferă de intuneric şi gâtuire a oricărei intrebări şi, incet, incet, lasă spaţiu pentru interogaţii grele şi incomode. Comunismul meu e cam aşa: teme la lampă, şnurul galben de comandant de detaşament, matricola, bentiţa, surprizele de la guma de mestecat, prăjitura Gărgăriţa şi incă nişte detalii de acest gen. In mare, această recuzită este prezentă şi in text. La fel cum sunt prezente câteva intrebări pe care eu insămi mi le-am pus şi care ţin, cred, de o etică a asumării. Din păcate, gena asumării unei atitudini tranşante este incă recesivă in România. Suntem mult prea permisivi cu calupuri de ipocrizie frumos ambalate şi livrate la pachet cu o paranoia colectivă. In ceea ce priveşte publicul, sunt mai multe felii de atmosferă şi intâmplări pe care, in funcţie de istoria recentă, categorii diferite de public le pot asimila.
- Consideri românii ca fiind nişte „complexaţi" de România? De fapt, care ar fi, in esenţă, acest „complex"? Simplul fapt că acceptăm să fim români?
- In text şi in spectacol, noţiunea de complex are mai multe sensuri. E vorba de complexul de spălătorii pe care il face Georgică atunci când se intoarce din străinătate, e vorba de un complex al fricii şi de un complex al pasivităţii. Lipsa unei atitudini la 20 de ani după revoluţie mi se pare gravă, nu faptul că trăim intr-o ţară sau alta. Intrebările pe care şi le pune Georgică ţintesc spre starea de reacţie zero cu care ne confruntăm, ele nu fac din toţi românii nişte complexaţi. Am ales ca formulă dramaturgică adresarea de stârnire, in sensul in care protagonistul incearcă să resusciteze potenţialul de atitudine din spectatori. Mi se pare foarte importantă in construcţia spectacolului - am lucrat excelent cu regizoarea Alexandra Badea, ale cărei montări au intotdeauna o miză socio-politică puternică -, distanţarea actorului de personajul său şi perspectiva lui civică, comentariul lui postcontextual şi postpersonaj.
- Piesa evocă intâmplări aşa cum au fost, inclusiv cu multe dispariţii premature. Tu vorbeşti la un moment dat despre limite. Ce poate face un om atunci când nimic nu mai e sub control şi limitele sunt depăşite? Aşa este sub o dictatură, dar poate fi vorba şi despre dictatura noastră interioară sau a aproapelui nostru...
- Am incercat să-i dau fiecărui personaj dreptatea lui şi argumentele pe care să le poată susţine in aşa fel incât ceea ce are de spus să poată fi, intr-o anumită logică, autentic. Problema e cât de fragil ajunge să fie cercul compromisurilor şi al acceptării unui anumit context intr-o anumită perioadă, pentru că generalizările sau soluţiile in afara contextului mi se par inutile. Acţionezi in interiorul unui cadru pecare il legitimezi prin tăcerea care este, la rândul ei, criminală, dar şi salvatoare. Replica mamei lui Georgică atunci când acesta ii reproşează lipsa de reacţie pune in discuţie tocmai aberaţia unui sistem care amputa orice atitudine şi genera o dictatură a fricii.
- Unul dintre personaje, o femeie care şi-a pierdut şi soţul şi copilul, ia drumul mănăstirii şi vorbeşte despre cum Dumnezeu ne salvează, prin rugăciunea noastră, de la eşec. Eşti de acord cu eroina ta?
- In fiecare personaj e o părere de-a mea, fie pro, fie contra, pliată pe contextul personajului respectiv. In cazul mamei lui Mircică e vorba despre o supapă, despre mănăstire ca formă de supravieţuire, dar şi de abdicare. Am construit un traseu al personajului care işi găseşte modalitatea de a da Delete pe o lume in care nu se mai regăseşte. Toate replicile personajului sunt adecvate lumii in care plonjează.
- Trecând la cealaltă piesă, montată tot in Bucureşti, "Interzis sub 18 ani", aici incerci să oferi o lecţie şi pentru copii, dar mai ales pentru părinţi, aş zice. Crezi in „norme de conduită, reguli şi legi" impuse de părinţi sau in „libertatea interioară şi exterioară"?
- Nu-mi doresc să dau o lecţie, tot ce aş vrea este să propun cu "Interzis sub 18 ani"este un timp de reflecţie pentru o relaţie mereu pe muchie, mereu tensionată, e vorba de frecuşul părinţi-copii. M-a interesat dinamica regulilor care se instituie in această relaţie, faptul că, de multe ori, ceea ce au voie părinţii nu au voie copiii. E un mixaj de autoritate şi fragilitate pe care atât părinţii, cit şi copiii il negociază fără să ţină cont de spaţiul vital al celuilalt. Există un icon al copilului şi un icon al părintelui, există un "cum ar trebui să fie" unul şi celălalt, dar nu există disponibilitatea pentru ceea ce este celălalt cu adevărat. Există intotdeauna o acceptare a copilului celuilalt, dar niciodată o inţelegere a propriului copil. In afară de asta, ignorăm frecvent o categorie de public care nu mai vine la teatru pentru că nu este interesata de ce vede pe scenă. Am scris "Interzis sub 18 ani" pentru adolescenţii care au nevoie să-şi simtă lumea lor atunci când vin la teatru.
- Ai numeroase activităţi, anul acesta eşti selecţioner al Festivalului de Dramaturgie de la Timişoara, scrii multe cronici, călătoreşti mult... Nu ţi-e greu? Cum de reuşeşte o femeie ca tine să le facă pe toate şi să-i iasă şi bine?
- Imi place foarte mult ce fac şi cred, deocamdată, că merită.
- Care e visul tău cel mai frumos in această perioadă?
- Să am o rezidenţă creativă la Royal Court, unde voi merge in această vară.
- In plan personal, cine e Mihaela Michailov?
- O persoană care işi doreşte foarte mult să facă ce face şi care nu renunţă uşor la nimic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
