Deşi în aparenţă un cuplu sociabil, părinţii lui Vlad fuseseră cele mai misterioase fiinţe pe care fiul lor însuşi le cunoscuse sau, mai bine spus, nu le cunoscuse vreodată. Născut la sfârşitul anilor '20 "în străinătate", Pantelimon Hârtopanu fusese după război "un fel de militar", cu toate că în perioada în care Vlad a pierdut un an şi patru luni din viaţă în bocancii trupelor de geniu, niciun ofiţer bătrân din unitate nu ţinea minte ca vreodată să fi existat în armata română gradul de "comisar". Sigur era faptul că, odată demobilizat, tânărul Pantelimon Hârtopanu petrecuse aproape cinci ani la Moscova, de unde se întorsese însurat cu Irina, mama lui Vlad, şi licenţiat în arta îmbunătăţirilor funciare pe care, însă, nu o va practica niciodată. Din acel moment, cariera lui va continua în Bucureşti, "la minister", "la consiliu" şi la alte instituţii niciodată numite până la capăt în prezenţa lui Vlad. De pe la începutul anilor '70 şi până în 1988, când Pantelimon Hârtopanu avea să moară, cuvântul "ambasadă" a devenit o constantă în rarele discuţii telefonice legate de serviciu ale fostului comisar. Bănuiala lui Vlad că slujba acestuia avea legătură cu diplomaţia era întărită de numeroasele deplasări în străinătate, care se petreceau în special vara, în timp ce ambasadorii Republicii Socialiste se aflau în concediu, pe teritoriul României.
- Sau poate va învăţa limba lui Mateevici de la Mărioara, fata din casă?
Aceste cuvinte, rostite de domnul Hârtopanu în rusă şi însoţite de gestul cu care de obicei oamenii alungă muştele, aveau să descrie peste câţiva ani o realitate de firescul căreia nu se mai îndoia nimeni. Copilul fusese dat, fără explicaţii, dar cu o substanţială mărire a plăţii lunare, în grija fetei de douăzeci şi unu de ani, care cu această ocazie fusese mutată din cămăruţa ei, în care aveau loc doar patul şi un lighean, în odaia copilului, mult mai încăpătoare. Mama naturală se mărginise să-l alăpteze pe Volodea în primele şase luni de viaţă ale acestuia, iar mai târziu să îl întrebe, cam aceleaşi două lucruri: "Ai mâncat?" şi "Azi ai lecţie?". În rest - îmbrăţişări ocazionale, exclamaţii fără patrie şi multă absenţă, în special în anii adolescenţei băiatului, când mama lui îi trimitea câte o carte poştală de două-trei ori pe an, din oraşe diferite, dar marcate cu acelaşi timbru de cincizeci şi cinci de copeici, reprezentând nişte biatlonişti de la Spartakiada de iarnă din 1982. Pe verso, o mână evident neobişnuită cu alfabetul latin, transmitea urări scurte şi îndemnul interogativ "Tata a luat doctorie pentru diabet?".
Primele amintiri ale lui Vlad sunt legate de apariţia ciclică a unor navete şi cutii pline cu băuturi sub masa din bucătărie. Le aducea tatăl său de la slujbă, ajutat de un şofer care se făcea remarcat prin faptul că părea în permanenţă extraordinar de serios şi extraordinar de speriat, iar starea aceasta i se putea citi în mişcarea de suveică a privirii, care părea că ricoşează de la un perete lateral la celălalt, cu o mică tresărire în momentul în care se abătea asupra persoanei asupra căreia, de fapt, trebuia să se aţintească. Cutiile nu dispăreau decât după una dintre petrecerile acelea în care oamenii vorbeau mai mult ruseşte şi la care Vlad nu avea voie sub niciun chip să participe. Din fosta cămăruţă a Mărioarei sau, iarna, de sub mormanul de haine, băiatul auzea balalăici, coruri şi recitări declamative, toate înregistrate pe disc într-un studio în care, în mintea lui Vlad, se preparau în acelaşi timp zeci de tigăi cu cartofi prăjiţi, într-atât de zgâriate erau plăcile marca Melodiya cu care mama lui îşi distra oaspeţii.
Apoi, de cum a început prima vacanţă de vară, s-au pornit "lecţiile". Mai întâi pian şi engleză. Apoi franceză şi solfegiu. Germană şi armonie. Italiană şi citire de partituri. Spaniolă şi contrapunct. Portugheză şi forme muzicale. Limbile străine fuseseră impuse de domnul Hârtopanu, care stăpânea şi el destule. Muzica - şi nu neapărat pianul - era opţiunea Irinei, care mai târziu a preluat sarcina predării istoriei muzicii cumpărând săptămânal două-trei discuri de la magazinul Muzica de pe Calea Victoriei şi lăsându-i-le lui Vlad pe pick-up-ul Korvet din camera lui. Nimic mai mult. "Lecţiile" îi ocupau copilului câte două-trei ore în fiecare zi. Era luat de la şcoală de Mărioara, i se dădea prânzul, apoi era dus la câte unul dintre nenumăraţii profesori particulari, unde rămânea pentru un interval de timp care nu se mai socotea în ore şi minute, ci în "şedinţe". La germană, de exemplu, şedinţele erau duble şi din această cauză, iarna, se terminau după apusul soarelui. Cea mai fericită, în tot acest timp, era Mărioara, care avea un talent înnăscut să îşi găsească în cartierele profesorilor câte un fochist, magazioner sau gestionar cu care lega prietenii amoroase şi de la care primea pe sub tejghea trufandale şi alte produse dezirabile ale comerţului socialist. Ajuns acasă, Vlad abia apuca să îşi facă lecţiile pentru şcoală - care în ochii părinţilor nu contau mai deloc. Urma ora de culcare, întotdeauna precedată de ascultarea unei jumătăţi de disc sau citirea câtorva pagini de literatură, în limba străină învăţată cu un an mai devreme. Nici măcar duminicile nu fuseseră în totalitate ale jocului şi copilăriei. Până în momentul în care mama Irina a decis că Volodea al ei, într-adevăr, are talent şi că merită să i se cumpere un pian, copilul fusese dus în fiecare duminică dimineaţă la liceul de muzică de pe strada Lemnea, unde era lăsat să repete câte trei-patru ore invenţiuni de Bach, studii uşoare de Czerny şi sonatine vieneze. Între timp, într-o cămăruţă cu zăvor, Mărioara era tratată de portarul şcolii cu ţigări superlong Cişmigiu şi cu lichior Majestic, specialitate. Merita această atenţie şi pentru că lucra la domnul Hârtopanu, pe care portarul îl cunoscuse încă de pe vremea când tatăl micuţului pianist era şef la…
Din pricina acestui regim de viaţă, amintirile cele mai dulci din copilăria lui Vlad aveau să fie pentru totdeauna legate de satul Mărioarei din podişul Târnavelor, acolo unde nu existau "lecţii", ci doar copiii din vecini şi infinita plăcere a cititului pe o păturică întinsă sub imensul păr din fundul curţii, în vecinătatea unui vechi cimitir săsesc, năpădit de buruieni. Acolo avusese timp Vlad, câte două luni pe an, să parcurgă cărţile copilăriei şi, mai târziu, literatura românească interbelică de finitudinea căreia avea să se simtă, de la o vârstă încolo, frustrat.
Două mari evenimente aveau să-i marcheze lui Vlad intrarea în viaţă. Mai întâi, în toamna anului 1982, plecarea intempestivă a mamei la Moscova, unde trebuia să participe ca ziarist la funeraliile lui Brejnev şi de unde nu avea să se mai întoarcă, ci doar să transmită, în următoarele două decenii şi jumătate, semnalul că este în viaţă, prin acele cărţi poştale laconice, adresate întotdeauna fiului şi în care nu se regăsea nicio adresă de expediţie în afara ştampilelor năclăite, în care uneori Pantelimon Hârtopanu reuşea să descifreze numele câte unei aşezări sovietice mai importante.
Peste numai patru ani, în ziua în care Vlad ajungea la majorat, tatăl său i-a făcut cadou o plimbare cu barca pe lacul Herăstrău. Rugat de cu zi să nu îşi facă niciun plan aniversar, liceanul a petrecut o noapte albă imaginându-şi că în sfârşit va afla cine îi sunt părinţii şi dacă era adevărat ceea ce bănuia el - şi anume că era de fapt un copil adoptat. Poate chiar din Rusia.
În acea după-amiază de joi, Vlad a primit o sută de lei şi a fost rugat să închirieze o barcă pe care să o tragă la mal în dreptul Aleii Trandafirilor, unde să aştepte o jumătate de oră - iar dacă timpul se va fi scurs fără ca tatăl lui să apară, să ducă barca înapoi la debarcader şi să se distreze cu restul banilor.
- La mulţi ani!
Până la urmă, bătrânul fusese cel care aşteptase pe mal sosirea fiului care habar nu avea să vâslească şi de aceea parcursese cei două sute de metri care despărţeau debarcaderul de punctul de întâlnire în mai bine de o jumătate de oră. Camuflat într-un vechi loden din piele şi ascuns îndărătul unor ochelari de soare cu ramă de baga, domnul Hârtopanu arăta ca în filmele sovietice cu enkavedişti şi "bandiţi" de farmecul cărora fiul lui nu avea să se bucure niciodată. Lui Vlad, situaţia i se părea comică, mai cu seamă că tatăl lui, proaspăt pensionat, i se păruse dintotdeauna o epitomă a sobrietăţii. Pesemne că timpul liber, devenit dintr-o dată sufocant şi boala care îl rodea tăcută smintiseră cumva aparenţa de odinioară a bătrânului. Comedia a continuat pe lac, acolo unde domnul Hârtopanu şi-a ridicat gulerul lodenului, apoi lavaliera de mătase de la gât, pe care şi-a pus-o peste gură ca să poată rosti, numai pentru urechile fiului, următoarele cuvinte:
- When I kick the bucket, check out the old wooden speakers! Happy birthday, Vladimir!
Apoi, devenind brusc un alt om, şi încă unul de existenţa căruia sărbătoritul nu avusese vreodată habar, fostul comisar a scos din buzunarul interior al lodenului o sticlă de Stolicinaia, pe care a desfăcut-o dintr-o mişcare şi din care a băut vârtos, oferindu-i-o apoi şi fiului care, deşi moştenise gena băutului, nu suporta de niciun fel gustul şi mai ales mirosul "eu sunt Inodor" al vodcii. Peste o jumătate de oră, cuplurile de îndrăgostiţi care profitau de primele zile însorite ale acelui an ca să se sărute sub pletele sălciilor de pe malul lacului, fură întrerupte din tandrele lor îmbrăţişări de spectacolul unei bărcuţe mânate de un domn în vârstă, îmbrăcat într-o cămaşă albă cu mâneci scurte şi cu gulerul descheiat, care vâslea ritmic şi, după fiecare opintire, răcnea, stârnind păsările din fostul parc de cultură şi odihnă I. V. Stalin, aceeaşi triplă interjecţie:
- URRRÁ! URRRÁ! URRRÁ!
În următorul an şi jumătate, Pantelimon Hâtopanu s-a ocupat temeinic cu grăbirea propriei morţi, refuzând prelungirea tratamentului cu insulină după primele semne de orbire şi continuând să bea, tăcut şi singur, după căderea nopţii, în timp ce vâna pe grila uriaşului aparat de radio Akkord frecvenţele mai puţin bruiate ale Europei Libere. Cu puţine luni înainte să moară, l-a rugat pe Vlad să îi găsească în bibliotecă volumul 45 din operele complete ale lui Lenin:
- De la el celălalt nume al tău este Ninel… Ar trebui să conţină textul "Despre cooperaţie"…
Acolo se afla ascuns încărcătorul pistolului rusesc din sobă, iar faptul că dintr-o parte se putea observa arcul acestuia şi singurul cartuş îi dădu lui Vlad frisoane, gândindu-se că tatăl lui, ajuns la mila propriilor neputinţe, avea de gând să îşi pună capăt zilelor stropind cu creieri sângerii tăblia plină de jeg a patului. După ce a indicat şi cahla îndărătul căreia se afla pistolul, l-a făcut pe Vlad să-i promită că va arunca cât mai repede cele două obiecte pe fundul Lacului Morii, de pe maluri opuse.
- Bine, a răspuns Vlad răsuflând uşurat, dar pentru asta spune-mi măcar de unde sunteţi. Tu şi mama… şi de unde am fost adoptat?
Râsul scurt al tatălui curmase la timp melodrama din mintea tânărului care, în sfârşit, află că neamul lui se trage din Bălţi şi din Sverdlovsk şi nu numai că nu fusese adoptat, dar seamăna teribil cu bunicul lui, născut pe vremea ultimului război ruso-turc dinaintea revoluţiei lui Kerenski.
Romanul "Cartuşe" este câştigătorul concursului de debut al Editurii Cartea românească, ediţia 2011
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
