Ziarul de Duminică

Cartuşe (III)/ de Andrei Pogorilowski

Cartuşe (III)/ de Andrei Pogorilowski

Autor: Andrei Pogorilowski

20.04.2012, 00:05 53

În primele săptămâni după căsătoria lui Vlad cu pianul Bechstein, în viaţa bărbatului extaziat nu a mai existat nimic în afara lunii de miere. Călcând cu naturaleţe pe urmele bizareriilor lui Gould, Vlad improviza sau studia la pian muzica unor partituri din toate epocile, însoţind pasajele relevante cu gâjâieli, fluierături, răcnete de belcanto sau solfegii murmurate. Începuse cu Fugile lui Bach pentru că, îi spusese cândva unul dintre profesori, stilul polifonic al acestora îţi impune deprinderea unei mult necesare digitaţii naturale. Continuase apoi cu o serie de Studii de Chopin menite să-i recupereze deprinderile tehnice atrofiate de trecerea timpului. După încă trei săptămâni, tremurând de emoţie, Vlad a ridicat de la poştă încă un colet cu comori, conţinând de această dată operele cvasicomplete pentru pian solo ale tuturor compozitorilor care i se păreau lui interesanţi, astfel că în cele două rafturi dedicate partiturilor nu se putea găsi nici o notă scrisă de Scarlatti, Schumann sau Liszt, dar existau lucrări de Reger, Hindemith sau Balakirev. Chiar din acea zi, Vlad a început citirea la pian a partiturilor, oprindu-se când şi când să studieze pasaje sau chiar piese întregi şi neobservând că în locuinţa lui cândva lipsită de obiecte exista acum un colţ în care cutiile goale de pizza mai aveau o jumătate de metru şi ar fi ajuns la tavan.

Abia prăbuşirea acestui obelisc de carton, sub impulsul fantomei care mişcă obiecte prin casă, dar se supune şi legilor fizicii, l-a făcut pe Vlad să observe că pute, că de la atâtea pizze buricul lui, odată o mică embosare epidermică, devenise misterios şi profund ca o gaură de şarpe şi că în casă nu mai exista nimic din lucrurile care apar şi dispar periodic în orice gospodărie: săpun, sare, pastă de dinţi sau cafea. Peste mai puţin de un an avea să împlinească treizeci şi cinci de ani, vârsta de la care îşi propusese să îşi schimbe viaţa, iar preocuparea lui majoră din acel moment era incidenţa şi funcţiile acordurilor majore şi minore cu septimă mică în lucrările lui Debussy.

Contractul niciodată rostit dintre Vlad şi Maia era simplu şi, poate tocmai de aceea, a funcţionat aproape fără cusur vreme de patru ani. La început, chiriaşa vecinilor de la parter, care locuia într-una dintre cele trei camere de serviciu de la mansardă, s-a oferit să-i cureţe casa pentru nişte bani, de care studenta venită din provincie avea atâta nevoie. Tot ce trebuia Vlad să facă era să nu stea acasă în acea sâmbătă, de dimineaţa până seara - sau până ar fi fost sunat că se poate întoarce. Din ziua aceea şi până la sfârşitul menajului, apartamentul avea să devină un exces de curăţenie, guvernat de legi imuabile, precum aceea care stipula că papucii de living sunt papuci de living iar şlapii de baie şlapi de baie. În dormitorul îmbogăţit la sugestia Maiei cu un mare pat matrimonial, care înlocuise salteaua dublă pusă direct pe parchet, nu se intra cu niciun fel de încălţări: ciorapi curaţi sau tălpile goale, spălate bine în cada de baie. După o vreme, înnebunită de pianotările bărbatului, studenta a pus piciorul în prag şi i-a spus că ar vrea să se mute la loc în cămăruţa de la mansardă, pentru că nu se poate concentra din pricina gălăgiei. Cu aceasta, contractul fusese parafat. Vlad beneficia de o casă primitoare, în care acum nu te mai sufoca mizeria, ci regulile ţinerii acesteia la distanţă, de trupul unei femei mai tinere decât el cu treisprezece ani şi de perspectiva unei resocializări treptate. Maia căpătase, îşi imagina ea, ceva mai mult: un viitor soţ, un apartament uriaş într-un cartier liniştit, două maşini şi invidia colegelor de la Facultatea de Drept care încă visau situaţii agreabile din strâmtoarea unor mansarde sau a unor camere de cămin. Singura problemă deschisă rămânea aceea a rispirii unor bani pe care în mod clar Vlad nu îi câştiga nici prin muncă şi nici prin obţinerea unor dividende sau prin închirierea altor proprietăţi. Or, o parte din banii aceia, se umplea Maia de draci gândindu-se, ar fi trebuit să rămână copilului pe care începuse să i-l descrie lui Vlad în culorile curcubeului care se arcuia peste malurile Oltului, la intrarea acestuia în oraşul ei natal. O făcea din ce în ce mai des şi în special la ora nouă seara, în timp ce îşi lua pastila anticoncepţională la care avea de gând să renunţe, "pentru că după o vreme provoacă obezitate".

Aşa s-a căpătuit Vlad, la treizeci şi cinci de ani împliniţi, cu prima lui slujbă, la prospera firmă de import, reprezentare şi distribuţie de piese şi componente auto, unde o va cunoaşte pe Andreea. Postul, găsit de Maia pe internet, părea croit anume pentru bărbatul care îşi irosea viaţa citind romane şi bătând întruna cu degetele în nişte clape, ca lăutarii: se căuta un traducător disponibil full-time, din şi în limbile germană, franceză şi italiană. Cunoaşterea limbii spaniole ar fi fost un avantaj iar Vlad tocmai descoperise că poate citi romanele lui Saramago în original, în condiţiile în care portugheza rămăsese limba străină învăţată în copilărie pe care o stăpânea cel mai puţin.

Tranziţia de la deliciile unei vieţi dedicate asimilării fără miză a culturii universale la neantul ţelurilor precise din care părea făurită lumea corporaţiilor a durat, în cazul lui Vlad, o zi. În prima seară "de după slujbă", în loc să se repeadă la pian sau să reia lectura ultimului roman al lui Günter Grass, Vlad s-a declarat nu înfrânt, ci doar frânt şi, pentru prima dată s-a întins în pat lângă Maia şi s-a uitat cu ea la televizor, aflând că fata aia frumoasă nu e doar o actriţă, ci o vedetă pe nume Sharon Stone, care între timp împlinise patruzeci şi cinci de ani "şi nici măcar nu ai auzit de ea".

- Pe ce lume trăieşti tu, băiatule?

Televizorul, care pe vremea Ralucăi era folosit mai mult ca aparat de radio în timpul micului dejun, devenise între timp ceva între cinematograf şi somnifer iar în week-end - cinematecă. Iniţial, Vlad s-a lăsat cucerit de frumuseţea poveştilor hollywoodiene, pentru că nu ştia cât de repetitive şi lipsite de fantezie sunt cele mai multe dintre ele şi pentru că, vag iritat, constatase că Maia înţelege mai bine decât el engleza vorbită, tocmai pentru că îşi petrecuse o bună parte din viaţă urmărind-o pe ecranul colorat în toate combinaţiile subtractive posibile de roşu, verde şi albastru.

După câteva săptămâni, Vlad a găsit pianul împins în colţul livingului, cu claviatura lipită de zid, dar protejată inutil cu o fâşie de catifea albă, tivită, în colţul căreia - surpriză, surpriză - Maia conturase stângaci, cu aţică neagră, literele VH, ca un fel de monogramă pe linţoliul unei pasiuni stinse.

Romanul "Cartuşe" este câştigătorul concursului de debut al Editurii Cartea românească, ediţia 2011

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO