Anul acesta, prestigiosul Premiu Europa pentru Teatru (al 13-lea), cu „puiul sau" numit „Europa – Noi realitati teatrale" (al 10-lea) au fost gazduite de orasul polonez Wroclaw, locul in care Institutul Grotowski pastreaza memoria creatorului-reper pentru teatrul modern, care a lucrat aici vreme indelungata.
Wroclaw e un oras ce respira teatru prin toti plamanii: are mai multe teatre, o opera, cateva studiouri de film care pot gazdui si spectacole de mai mare amploare (cum s-a intamplat si in saptamana Premiilor Europa 31 martie - 7 aprilie). In plus, in centrul sau vechi, destul de ofertant pentru turisti, se organizeaza spectacole in aer liber, concerte etc. Am vazut pana si o slujba in aer liber, duminica, iar multimea stransa in jurul preotilor ce slujeau, frumos imbracati in hainele lor ce-i faceau sa para personaje de teatru, era un public atent, devotat. Nimic special, asadar, cand o multime de cateva sute de oameni – critici, jurnalisti, directori de teatre si de evenimente teatrale etc – a navalit in Wroclaw ca sa participe la evenimentele programate de dimineata pana seara tarziu: colocvii despre fiecare laureat, interviuri publice, proiectii, lansari de carti, repetitii deschise si, bineintele, spectacole. O „baie de teatru" pe cat de obositoare, pe atat de revitalizanta, de fapt, pentru un om de teatru. Sa te pui la curent, in mod organizat, cu ce mai e nou in teatrul european este un „must" pentru profesionistii teatrului, asa cum pentru altii e un „must" sa participe la paradele de moda ca sa se mentina la curent cu ultimele tendinte.
Ultimele tendinte in materie de teatru, asa cum reies ele din palmaresul largit al Premiului „Europa – Noi realitati teatrale" (premiu ce insoteste marele Premiu Europa pentru Teatru, castigat anul acesta de regizorul polonez Krystian Lupa) pun serios in discutie conceptul de teatru asa cum il stim. Premiul „Europa – Noi realitati teatrale" a fost impartita anul acesta intre mai multi creatori, organizatorii declarand ca, incepand din 2010, acest premiu va fi complet regandit si atribuit astfel incat sa-i rasplateasca pe unii dintre cei mai tineri artisti, imediat ce ei dovedesc lumii ca au gasit un mod cu totul nou de a se exprima prin teatru.
Un concurent serios la capitolele "noutate" si "prospetime" a fost insusi "patriarhul" Krystian Lupa, care incepe un drum cu totul nou prin cel mai recente doua spectacole ale sale – "Factory 2" (o fresca de opt ore a avangardei newyorkeze a anilor 60, asa cum se vedea ea in Silver Factory, celebrul loft al lui Andy Warhol) si "Persona Tryptyk" (din care e gata deocamdata prima parte dedicata personalitatii lui Marilyn Monroe, urmatoarele avandu-i in atentie pe Gurdjieff si Simone Weill). Dar despre Lupa, pe larg cu alta ocazie.
Premiul „Europa - Noi realitati teatrale"...
...a revenit anul acesta unor regizori cu o activitate de mai mult timp remarcata, extrem de diferiti unii de altii, listati aici (ca si in seara premiilor), in ordine alfabetica: Guy Cassiers (Olanda), Pippo Delbono (Italia), Rodrigo Garcia (Spania), Arpad Schilling (Ungaria) si Francois Tanguy cu al sau Theatre du Radeau (Franta). Sa-i luam pe rand.
Guy Cassiers...
... exploreaza rezultatele mixarii imaginii video a actorului cu prezenta lui fizica. Rezulta un fel de emotie reciclata si potentata prin mijloacele tehnologiei moderne – camere video ce preiau imaginea actorului din varii unghiuri, casti si microfoane ce-i permit acestuia sa-si gradeze „emisia" de energii, provocand un nou, inedit, tip de reactie spectatorului. In spectacolul "Sunken Red" (Rosu scufundat), un unic actor (unic si din punct de vedere actoricesc, Dirk Roofthooft) spune povestea unei vieti, iar povestea traverseaza jumatatea violenta a secolului XX, fiind de fapt o versiune redusa a autobiografiei scriitorului olandez Jeroen Brouwers, un succes literar mondial. Folosind aceleasi modalitati de preluare a celor mai mici gesturi si reactii, amplificandu-le cu ajutorul tehnologiei moderne, Cassiers a realizat si o „Trilogie a puterii", plecand de la texte ale anticilor greci, trilogie prezentata cu succes anul trecut la Festivalul de la Avignon. Replici moderne ale solilocviului, productiile sale pledeaza pentru empatie si intelegere umana, pentru confesiune ca mijloc de terapie intr-o lume tulbure, a instrainarii, singuratatii si violentei.
Pippo Delbono...
... a prezentat primele sale spectacole in Romania anul trecut, mai intai la Festivalul International de Teatru de la Sibiu ("Urlo!"), apoi in cadrul Festivalului UTE ("Minciuna"). Teatrul lui este unul foarte personal, un alt tip de confesiune publica, ce sfasie cu naturalete valul prejudecatilor si al limitelor puse de conventia teatrala obisnuita. Alcatuite din momente separate, fara vreo aparenta legatura, combinand dansul cu teatralitatea atipica, defilarea unor performeri cu totul neobisnuiti (un batran acefal, un tanar mongoloid cu pronuntat retard, un homeless, un refugiat politic etc), spectacolele lui Delbono tulbura prin inocenta lor, prin nevoia autentica de a comunica direct cu un public din ce in ce mai greu de sensibilizat. Temele cu accent social se imbina cu marturiile extrem personale, iar Delbono este intotdeauna pe scena printre performerii lui, conducand spectacolul nu din umbra, ci de la fata locului.
Arpad Schilling...
...este cel mai tanar dintre premiatii din acest an si a uimit asistenta declarand ca a renuntat sa mai faca teatru, dupa definitiile cunoscute, cel putin. A oprit activitatea companiei sale din Budapesta, Kretakor, si nu mai prezinta in turneu spectacolele de succes ale acesteia (cu titluri clasice din Cehov, Bruchner, Brecht s.a.). Teatrul „cu actori" si cu texte scrise dinainte de altii nu-l mai intereseaza, el vrea sa faca teatru "distilat" direct din viata. Declaratia prezentata la Wroclaw in acest sens se numeste „Apologia unui escapologist", dar ce forma anume va lua teatrul sau nu e inca limpede (cateva fragmente prezentate includeau filmarea documentarii intr-un sat izolat, discutii cu actori si artisti din alte domenii pe baza „interventiei" in realitate pe care o poate face teatrul, arta in general, imagini dintr-o reprezentatie publica cu spectatorii asezati pe jos, in aer liber, in jurul performerilor, care li se adresau direct, invitandu-i sa participe activ, cu ideile si actiunile lor, la realizarea unei reprezentatii unice, irepetabile). De urmarit in viitor.
Despre Francois Tanguy si Theatre du Radeau...
... mi-e foarte greu sa vorbesc fiindca e singurul a carui activitate n-o cunosc. Unicul spectacol prezentat la Wroclaw (acelasi jucat anul trecut la Avignon), "Ricercar", mi s-a parut o incercare la limita profesionalismului de „evadare" intr-un suprarealism organizat scenic prin schimbari de perspectiva, cu ajutorul unor panouri mobile. Atat. Dupa mine, e prea putin pentru a concura alaturi de ceilalti, care sunt, fie ca ne plac, fie ca nu, voci extrem de personale, dar bine conturate. Nu mai spun ca reactia insasi a lui Tanguy cand a urcat pe scena pentru a-si lua premiul – inscenand o cadere la intrare pentru a spune apoi ca "teatrul e un accident", ironizandu-l probabil pe Rodrogo Garcia inclus in program cu un spectacol mult discutat numit chiar "Accident" si lasand mai apoi trofeul pe scena – mi s-a parut de un desavarsit prost-gust.
Pe Rodrigo Garcia...
...l-am lasat special la urma fiindca el a fost in acest an "responsabilul cu scandalul" despre care vorbeam la inceput. In spectacolul sau "Accidente" (cu subtitlul "sa ucizi ca sa mananci"), un tip cu mutra de asasin profesionist si un calm care ar putea, in contextul dat, sa scoata pe oricine din minti, fumeaza un trabuc asteptand ca homarul urias pe care l-a infipt intr-un cui sa-si piarda si ultimele semne de viata. Homarului i s-a atasat un microfon, asa incat zgomotul chinuit al inimii sale care pierde incet din suflu este dovada concreta - si insuportabila – a agoniei ce se petrece sub ochii spectatorilor. In cele din urma, dupa minute bune, tipul transeaza pe viu homarul cu un cutit urias, apoi il pune pe gratar, iar in final il mananca, aceasta ultima etapa fiind insotita de proiectia pe un perete a unui mic poem al lui Garcia despre agonie si previziunea mortii. La reprezentatia la care am asistat, un tanar din public s-a ridicat si a incercat sa salveze homarul, dar Garcia a coborat "de la lumini" si l-a scos violent din sala. Un grup destul de mare de tineri vociferand au iesit si ei... Ulterior, regizorul a fost reclamat la Politie si la Protectia animalelor. Dar asta nu era tot! In urmatorul spectacol, "Arunca-mi cenusa peste Mickey", mai multe scene au bulversat publicul: intai aruncarea unor hamsteri intr-un acvariu si proiectarea imaginii lor pe un intreg perete – din nou zbaterea pentru viata, frica, disperarea, agonia unor animale – apoi intrarea in scena a unor copii (in fapt, a unei familii intregi) in timpul unei scene de sex, simulata de doi actori goi de la brau in jos si purtand tricouri pe care scrie Rousseau si Montaigne. Din nou proteste, din nou oameni parasind sala cu furie...
Ce risca sa se piarda in urma acestui accent pus gresit pe scandal este, de fapt, intelesul mai adanc al creatiilor acestui artist animat de o neliniste justa. Ce conteaza de fapt sunt simtul sau critic acid, furia nascuta din disperare, manifestul continuu pe care il produce impotriva unei societati care se uniformizeaza, cazuta in capcana consumerismului si abdicand prea repede in fata cliseelor de comportament. Dezagregarea unui sistem de valori functional, renuntarea de bunavoie la partea sensibila din noi, la frumusetea unor gesturi "altfel", la natura si la toate bucuriile aduse de ea - toate acestea sunt deplanse in textele lui Garcia, de o tulburatoare frumusete in adevarul lor si in forma pe care autorul le-o da. Dar textele aproape ca nu mai sunt observate, ele fiind proiectate pe un perete in timp ce in spatiul de joc (intotdeauna atipic – o hala sau parterul unei cladiri vechi, al unei biserici etc) se petrec simultan mai multe actiuni socante. In "Arunca-mi cenusa peste Mickey" actiuni socante inseamna, de exemplu, ungerea trupurilor a doi actori cu mierea provenita dintr-o duzina de borcane, apoi acoperirea unuia dintre ei cu felii de paine, iar a altuia cu smocurile de par aflate intr-un colt al scenei. Sau tunderea unei tinere "in direct". Sau scufundarea actorilor imbracati intr-o "baie de noroi" si executarea ulterioara de diverse acrobatii ce umplu scena si obiectele aflate in ea – printre care un jeep in care se urca familia cu pricina – cu noroi. Sau scena de sex descrisa mai sus. Uimire, revolta, soc – e triada pe care Rodrigo Garcia urmareste sa o provoace, incercand sa asocieze poemelor sale dramatice imagini suficient de puternice ca sa nu mai fie uitate vreodata.
S-a vorbit la Wroclaw – neoficial – despre santaj emotional asupra spectatorilor, atat in legatura cu Rodrigo Garcia, cat si in legatura cu Pippo Delbono si trupa sa. Dar s-a vorbit, mai ales, timp de o saptamana, despre teatru, cu o intensitate si o profunzime rar intalnite. Ceea ce constituie o victorie in sine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
