Raportata la viata obisnuita a teatrului (ba chiar la viata obisnuita, pur si simplu), meseria de cronicar dramatic prezinta o serie de ciudatenii. Nu stau acum sa le insir pe toate cele care intra in (sau care ies din) ecuatia mereu enigmatica realitate-fictiune. Ma opresc la una mult mai terestra. De regula, cronicarul nu merge la teatru cand merg ceilalti oameni, spectatorii "obisnuiti". El este, aproape intotdeauna, poftit la premiere. Premiera (care nu coincide automat cu prima reprezentare publica a spectacolului) este un moment special, cu atmosfera speciala si cu participanti speciali. Minus foarte putine exceptii - doua-trei rude ale actorilor si ale regizorului, cateva obligatii mondene ale acelorasi, un numar de studenti "ingaduiti" de director (daca e ingaduitor) -, spectatorii de la premiera sunt oameni de teatru. Uneori, si din teatru. Perceptia cronicarului asupra spectacolului este, in felul acesta, modificata, daca nu, chiar, falsificata. E vorba atat despre faptul ca jocul actorilor este, in serile de premiera, mai "strans", mai rigid, cat si despre faptul ca, in jurul lui aflandu-se numai cunoscuti, cronicarul se vede plasat intr-un climat psihic mai destins, mai lax. Pe scurt, el vede, in comparatie cu "restul lumii", alt spectacol. Nu neaparat unul mai prost; pur si simplu, unul diferit.
Bantuita fiind, de la o vreme, de fantoma adevarului in teatru, frecventarea exclusiva a premierelor incepuse sa ma cam plictiseasca. Imi doream reactii genuine - sau chiar lipsa de reactii. (Artistii, ziceam eu cu suparare, nu sunt cei mai disciplinati spectatori din lume: tusesc, se foiesc, rad - uneori, in momente nepotrivite - la trucuri de-ale meseriei pe care le sesizeaza in jocul celor de pe scena etc.) Si asa, am mers de curand la un spectacol nou intr-o seara "normala". M-am asezat pe locul meu, mi-am inchis telefonul mobil si am asteptat. Nu cunosteam pe nimeni din sala. In dreapta mea stateau doua doamne relativ tinere si aparent prietene; in stanga, trei doamne chiar tinere si aparent colege de serviciu. Spectacolul a inceput. Aproape imediat ce s-a stins lumina, colegele au pornit sa susoteasca si sa chicoteasca intre ele; din cat am auzit, comentau intamplarile de peste zi, de la lucru. Doamna din dreapta urmarea atent scena; in schimb, prietena ei si-a scos celularul, l-a pus "pe mut" - fara sa-i acopere insa ecranul, intens luminos - si s-a lansat intr-o pasionanta, probabil, corespondenta SMS-istica; la un moment dat, schimbul de mesaje (poate, si de idei) intetindu-se, a primit chiar si un apel sonor.
Am sasait, am sasait, m-am uitat urat. Degeaba. De enervare, abia mai puteam sa inteleg ce se petrecea pe scena. In seara aceea, cu siguranta, am avut parte de un spectacol diferit. Sa fi fost, oare, cel adevarat?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
