Aventura lui Ion Pantazi, autorul memoriilor pe care Editura Dacia se pregateste sa le publice sub titlul Am trecut prin iad, se apropie de sfarsit. Tovarasii sai au fost capturati cu totii. El singur continua sa spere si pleaca din Baia Mare spre Oradea cu gandul sa treaca frontiera. Nu va mai ajunge aici... Va fi prins, dar nici chiar in acel moment de cumpana nu va regreta gestul evadarii. (Radu Constantinescu)
Femeia se intoarce surazand si ma intreaba:
- ti-a fost frica?
- Nu... de ce sa-mi fie frica? Trebuie sa plec.
- Nu, n-ai sa pleci nicaieri pana iti spal salopeta si pana te odihnesti. Fiindca vad ca iti este frica, am sa-ti spun adevarul. Te-am recunoscut imediat... esti fugit de la Cavnic!
- Nu sunt fugit de nicaieri, dar trebuie sa plec! si spunand acest lucru ma indrept hotarat spre usa.
Femeia imi taie drumul, spunandu-mi:
- Stai linistit, daca pleci acum te prind imediat, toata strada este pazita. Barbatul meu mi-a spus aseara ca la sedinta de Partid i-a anuntat de evadarea de la Cavnic si l-a insarcinat cu paza strazii. Cel care m-a strigat afara m-a intrebat daca nu am vazut unul sau mai multi mineri trecand pe strada. Barbatul meu este secretar de Partid, numai aici esti in siguranta, te rog crede-ma. De altfel, daca esti vazut iesind din casa noastra, ne faci noua un mare rau.
- Bine... acesta este adevarul, dar barbatul dumitale va trebui sa ma predea imediat... plecand acum imi incerc norocul.
- Nu, barbatul meu nu te va preda, el este singurul care te poate scoate de-aici, ai facut o mare greseala intrand in Baia Mare, dar ai avut noroc sa nimeresti la noi, asteapta... am auzit poarta deschizandu-se, trebuie sa fie barbatul meu.
Sunt complet descumpanit, inima imi bate ingrozitor, ori ma preda imediat, ori, daca sunt oameni cumsecade, pot cadea odata cu mine.
Se aud pasi... se deschide usa si apare un barbat trecut de 30 de ani, solid si foarte inalt. Este zambitor, imi intinde mana si se adreseaza nevesti-si spunandu-i:
- Da-ne sa mancam, dar mai inainte ada-ne o sticla de palinca.
Felul lui de-a fi mi-a prezentat de la inceput incredere, de data aceasta frica mea fiind mai mult pentru ei. Mi-a povestit in cateva cuvinte sedinta de Partid in care li s-a spus de evadarea noastra, li s-a spus ca suntem criminali de drept comun periculosi, ca la evadare am omorat doi oameni, li s-au dat indicatii de felul in care suntem imbracati si-apoi s-a organizat paza strazilor, precum si ce trebuie sa faca in cazul in care ne-au prins, sau numai ne-au zarit.
I-am povestit si eu felul in care am evadat, omitand intru totul informatiile primite in vederea evadarii, precum si orice nume. Am primit o pijama si sotia lui mi-a luat salopeta pentru a o spala.
Ne-a apucat apusul soarelui stand de vorba, iar el mi-a spus ca nu pot pleca inainte de maine noapte, deoarece trebuie sa mi se usuce salopeta si sa facem un plan de a iesi din Baia Mare. S-a dus apoi pentru o jumatate de ora, spre a verifica daca toti oamenii lui sunt la posturile lor si pentru a telefona la Securitate, dupa cum a primit dispozitie! A plecat spunandu-mi: "Am fost scutiti de a merge la lucru, pana la noi ordine, dar ma astept si la o inspectie a Securitatii. Nu ai nici o grija, la mine nu vor intra".
Cum s-ar zice... sunt pazit de catre Securitate impotriva Securitatii!
M-am intins pe pat oarecum linistit. Dar daca totul a fost o montare, pentru a veni cu Securitatea? Nu cred, nu ar fi stat cu mine o dupa masa intreaga, ar fi gasit un pretext pentru a pleca. Ce-o fi, o fi!
S-a reintors vesel, spunandu-mi: "N-au prins pe nimeni, asa ca trebuie sa fim in continuare vigilenti!".
Ne-am asezat din nou la masa... aceeasi delicioasa ciorba de fasole. Am mai stat de vorba si, pe la noua seara, m-a dus intr-o camaruta spunandu-mi: "Aici dormi cat vrei, chiar daca vei auzi vorba in casa, sa nu te temi, nimeni nu va intra la dumneata. Eu plec de dimineata si ma intorc la pranz. Maine dimineata sotia mea iti va aduce lapte. Hai acum cu mine la closet, iar la noapte, ai o oala sub pat". I-am multumit din tot sufletul, se gandise la toate!
Sotia lui imi aduce un lighean cu apa calda, sapun si prosop, spunandu-mi: "Cand esti gata, bate in usa". M-am spalat si m-am culcat.
Cu ochii in tavan, gandurile nu se leaga. Mare noroc am avut! Acesti doi oameni mi-au castigat complet increderea. Mai exista si astfel de oameni!
Imi povestise ca majoritatea celor ce primisera ordinul de a prinde sunt oameni buni si poate nu ne-ar fi predat decat de frica. Chiar el, daca ar mai fi stiut cineva, m-ar fi predat; dar in sotia lui are totala incredere. Sunt insa si din ceilalti!
Am avut un imens noroc pana acum, poate ma va urmari in continuare! Am adormit repede.
Ma trezesc auzind batai usoare in usa. Este dimineata. Mi-e frica sa raspund. Bataile continua, deschid usa si femeia imi aduce lapte cald, paine cu unt si marmelada! Ii multumesc, mananc si ma intind in pat. M-am odihnit admirabil. Femeia imi ia tava pe care mi-o adusese si-mi spune: "Hai la closet, dupa aceea am sa te incui in casa vreo ora, sa nu-ti fie frica. Oricine vine, nu raspunzi un cuvant pana nu vin eu".
Ascuns in casa unui secretar de Partid, pazit de oamenii lui pusi in slujba Securitatii... numai la asta nu ma puteam astepta!
Am auzit femeia deretecand prin casa, dar nu m-a deranjat. Apoi, aud o voce barbateasca si ii recunosc vocea, este a lui! "S-a sculat?". Femeia ii raspunde: "A mancat de dimineata, acum nu stiu, poate doarme, trebuie sa fie frant de oboseala. Salopeta este aproape uscata".
Bate la usa si deschid.
- Cum ai dormit? Trebuie sa-ti dau o veste proasta... I-au prins aproape pe toti in munti, in primele trei zile. In Baia Mare, nu au prins pe nimeni, deseara trebuie sa pleci. Vom vedea cum!
Nu raspund nimic, stirea ma descumpaneste, sunt foarte trist.
- Acum vom lua masa impreuna, trebuie sa ai curaj, ti-am adus cate ceva de mancare, un mic pachetel sa ai pentru vreo doua, trei zile, sa vedem ce iti pot gasi ca imbracaminte... nu ne potrivim!
- Va multumesc din suflet, ati facut atat de mult pentru mine...
- Nu trebuie sa-mi multumesti, nu am facut decat ceea ce orice roman trebuia sa faca, nu stiu inca ce vom face cu imbracamintea, nu poti pleca in salopeta si cu casca de miner pe cap; esti semnalat in aceasta imbracaminte.
Ne-am asezat la masa. Tot minunata ciorba de fasole de ieri. S-a scuzat ca sotia lui gateste pentru mai multe zile! Daca ar sti ca eu am mancat ani de zile ciorba de muraturi stricate, alternata rareori cu alte imputiciuni!
M-am culcat si dupa masa, la indemnul lui; nu se stie cand mai aveam sa dorm intr-un pat bun...
Cineva ciocaneste la usa. Ma scol si deschid.
- Este opt, ti-am adus un cojocel, o camasa si o pereche de pantaloni, sper sa-ti vina. Acum ma duc sa fac un tur pe la oamenii mei, dupa aceea mancam si plecam. Nu te-am intrebat care este directia in care vrei sa mergi, gandeste-te si la masa sa-mi spui. Acum te las.
S-a intors si am mancat un lapte cald cu mamaliguta. I-am explicat ca vreau sa merg spre Oradea, dar ca nu vreau sa mai merg pe jos decat inca una, maximum doua statii de cale ferata. M-am imbracat cu cele oferite de el si am constatat ca imi vin destul de bine.
- Sunt gata de plecare.
- Stai sa mai fac un tur pana in capatul strazii, apoi plecam.
A plecat si s-a intors peste o jumatate de ora.
Dupa ce i-am multumit cat am putut de mult sotiei lui, am plecat amandoi pe o bezna desavarsita si putina ploaie. Am traversat strada si prin primul loc viran am iesit din Baia Mare.
- Te voi duce pana la capul celalalt al orasului. Vei merge drept inainte pe linia unor pomi pe care ti-i voi arata pana vei vedea un sat. Il vei ocoli reluand aceeasi directie. Ai de mers cam 30 de kilometri pana la prima statie de cale ferata, unde nu opresc decat marfarele si un tren local. Acolo te poti urca intr-un marfar, dar numai noaptea. La cateva sute de metri de aceasta gara este o padurice unde te poti ascunde si astepta venirea trenurilor. In directia Oradea, cred ca ai doua trenuri, unul pe la 9 seara, celalalt in jurul lui 12,00-1,00 noaptea. Cred ca abia poimaine noapte vei putea lua trenul, dar vezi, nu cumva sa mergi ziua.
I-am multumit din tot sufletul, l-am imbratisat cu caldura si ne-am despartit.
Am ramas singur in noapte. Imi imbracasem salopeta pe dedesubt, apoi hainele capatate.
Merg cu destula greutate printr-o porumbiste neprietenoasa. Nu vad decat la cativa pasi inainte. Ploaia s-a intetit, dar acest lucru nu ma deranjeaza. Apa se scurge pe cojocel si nu ma patrunde. Ocolesc satul, cred ca nu este mai departe de 5-6 kilometri de Baia Mare. Reiau directia de mars si ma apuca zorile inainte de a vedea gara sau paduricea. Nici o sosea, nici o cale ferata. La cativa pasi vad un lan de grau. Este suficient de inalt pentru a ma camufla stand culcat. Intru vreo 50 de metri in acest lan si ma culc. Ploaia a incetat, daca va iesi si soarele va fi perfect! Am atipit greu, dar am reusit.
M-am trezit pe la pranz, am dormit bine datorita soarelui atat de dorit. Mananc doua bucatele de slanina cu paine. Ce binecuvantare au fost acesti oameni pentru mine! Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a indrumat pasii spre ei.
Pornesc la drum. Ma indrept putin spre dreapta, in directia in care sper sa intalnesc calea ferata, o gasesc dupa vreo doua ore de mers si merg in continuare de-a lungul ei. Nu ma gandesc la nimic, decat sa ajung cat mai repede la gara. Vad in departare o luminita. Imi dau seama ca am ajuns, dar cred ca prea tarziu pentru a mai prinde trenul de unu noaptea. Ma departez de calea ferata in cautarea paduricei. O gasesc cu destula dificultate. Aud un tren, dar imi dau seama ca merge catre Baia Mare. Intru in padure, este destul de rara, nu-mi ofera un ascunzis bun. Ce pot sa fac? Intru mai adanc in padure si ma culc.
La venirea zorilor, vad gara la cateva sute de metri. Nici un sat nu se observa. Pe la 10,00 un car cu boi vine la gara. Pe la 12,00 vine un camion, dar pleaca dupa cateva minute. Liniste completa, nu se mai vede nimeni. Dupa amiaza vad chipul rosu al sefului de gara sau al impiegatului de miscare, se plimba putin apoi reintra in gara.
Mananc fara a scapa gara un moment de sub observatie. A cazut noaptea, s-a terminat a cincea zi de evadare. Astept trenul de la Baia Mare. Timpul trece cu multa greutate, tensiunea nervoasa creste.
Se aude trenul, incep sa ma apropii de gara. Sunt la cativa metri de tren, si la cativa zeci de metri de gara. Trenul s-a oprit. Nu vad decat pe seful garii. Mecanicul se da jos si vorbeste cu seful garii. Nici-o miscare, totul pare complet pustiu. Ma apropii de tren si ma urc in penultimul vagon. Este gol, ma culc imediat la marginea lui.
Aud niste pasi. Stau nemiscat. Cineva parca se urca in vagon. Un foc de arma in sus si aud strigand: "Stai! Nici-o miscare ca trag in tine!".
Trei soldati sunt calare pe vagon cu armele indreptate catre mine. Eram culcat, nu puteam face nici-o miscare. De unde rasarisera acesti oameni? Desigur erau in tren. La ordinul lor, m-am asezat cu fata in jos si mi-au pus catusele. M-au dus intr-o camera din gara si m-au asezat pe o banca. Doi au ramas cu mine, unul a plecat, probabil spre a telefona la Baia Mare.
Nimeni nu m-a intrebat nimic, spre dimineata a sosit un autoturism si m-au asezat in spate, incadrat de doi soldati, cel de-al treilea asezandu-se langa sofer. Un moment mi-a trecut prin cap ca am fost denuntat de gazda mea de la Baia Mare. Mi-a fost rusine de gandul meu. Desigur, ostasii Securitatii au venit cu trenul si au urmarit din tren daca cineva se urca. Prea bine regizat, nu aveam scapare!
Un calvar s-a terminat, acum incepe altul. Refuz sa gandesc, un singur lucru stiu cu certitudine: nu regret nimic, nu regret ca am evadat, dar nici macar ca am fost prins!
* Fragment din volumul "Am trecut prin iad" de Ion Pantazi, in curs de aparitie la Editura Dacia
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
