Cu mult timp in urmă, scrisul era pentru mine un soi de terapie.Mă vindeca de toate tulburările interioare pentru care încă nu s-auinventat pastile. Acum scriu puţin şi cu greu. Pentru că trăiesc latensiuni mici, care nu produc niciun fel de cutremure. Linişteaasta calmă, băltită, pe care unii ar putea-o numi seninătate, nuare nevoie să fie domolită prin cuvinte. Pentru ce mă doare acum,se găsesc pastile…
N-am curaj să-mi aduc aminte. Să scormonesc printr-un trecutagitat, confuz, plin de oameni, locuri şi întâmplări rescrisestângaci de un prezent care pare a nu avea un fir direct cu ceea cea fost. Dar ce a fost? De fapt n-am avut niciodată o bună memorie.A fugi cu gândul înapoi, preţ de 30 de ani, e o întreprindereriscantă, dureroasă şi cu puţine puncte de contact cu adevărul. Mădoare amintindu-mi cum mă durea atunci trăind. Numai că durerea deatunci era creativă. Acum e stearpă. Durere pur şi simplu, fărăadjective.
De aceea am amânat să scriu despre acea perioadă, probabil ceamai frumoasă din viaţa mea. Din pricina acestor cuvinte mari. Daraltele nu am cu care să mă gândesc la verile de la mare din anii'80. Azi, locul din amintire pare modest.
Vila Scriitorilor era, privită din perspectiva de azi (cândcei cu bani mulţi, dar şi cei cu mai puţini bani, cautăsuperconfort de multe stele), un hotel micuţ, cu camere simple, cuo singură sală, rotundă, cu un unic televizor. Unde ne strângeam cutoţii să vedem Campionatul Mondial de fotbal. Unde fata mea decâţiva anişori se proţăpea în faţa ecranului şi ţipa furioasă: "Lamine să te uiţi, nu la televizol, leao ce eşti!" Terasa, faleza,marea. Clujenii cu care ne întâlneam o singură dată pe an sau dedouă ori, când veneau in Bucureşti să mai parcurgă o milă marinădin nesfârşita odisee a "Dicţionarului". Plimbările pe faleză, pânăacolo, în dreapta, unde era gardul puterii. Ce-o mai fi azi acolo,după gard? Nu ştiu, că n-am mai fost de 20 de ani. Şi parcă nicin-aş cam vrea să ştiu. De aceea poate şi amân să mă duc din nou laNeptun... Sunt atâtea locuri care nu mai sunt cum au fost. Case încare au stat oameni dragi, numere de telefon la care nu-ţi mairăspunde nimeni. În fond, Casa de la Neptun trebuie să rămânăacolo, în acel timp, pentru că îi aparţine. Probabil că acum e"modernizată". Să-i fie de bine!
…Lip-lip, făceau picioruşele ei mici la 1 noaptea, în pijama,pe coridoare, căutându-ne. Şi noi, după ce speram că adormise, nealăturam celorlalţi, în hol, să pălăvrăgim şi să ne uităm laîmpătimiţii jocului de cărţi. Nu-mi aduc aminte de certuri, depriviri urâte. Or fi fost, dar s-au topit în acea bucurie decare-mi amintesc perfect, bucuria de a fi împreună în faţa mării,în libertate. O libertate iluzorie probabil, dar pe care marea ofăcea, pentru două săptămani, adevărată.
…Maşina de scris a domnului Paler, ţăcănitul ei continuu, caremăsura orele şi ne aducea aminte de ce suntem acolo, împreună.Bodega "Cireşica" de peste drum, unde ne duceam, uneori, la o bere.Azi o fi ditamai restaurantul. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu. Aşputea numi o mulţime de oameni dragi. Nu numesc niciunul, numindu-iastfel pe toţi. E un loc comun să idealizezi trecutul, pentru cătrecutul înseamnă, fatalmente, tinereţe. Aşa e. Dar în acele douăsăptămani din august eram liberi acolo. Contextul de acasă eraoricum sumbru, tensionat şi egal în griurile lui continue. Plecareala mare era deci marea călătorie spre unicul interval, scăpat cumvadin timp, căzut, fericit, într-un soi de triunghi al Bermudelor, deunde, vai, eram recuperaţi "pentru societate" la sfarşitulsejurului. Înapoi, la locurile noastre, înapoi, la loc. Dar pesteun an, aveam să vedem din nou Marea. Cu literă mare. Unica. Cumirosul ei incomparabil cu al niciunei mări din lume. Miros deaşteptare, de libertate, de iubiri văratice fără şansă, de tinereţescursă în nisip, ca o ploaie de august, scurtă şi intensă.
Azi stau într-un oraş în apropierea mării. A altei mări.Într-un sfert de oră pot fi pe plajă. Dar marea asta nu miroase animic, e aseptică şi anonimă, cu tot renumele ei. Nici măcar abătrâneţe nu miroase, ca să zici că percepţia e legată de vârstamea de acum. E prea la îndemână şi, ca toate lucrurile la careajungi uşor, îşi pierde fascinaţia. Nimic nu se poate compara cumarea călătorie spre Mare de acum 30 de ani. Ca Paştele sauCrăciunul, era o singură dată pe an. Nici nu începea bineprimăvara, că ne şi inscriam pentru locul de la Neptun. Cu emoţieşi speranţa că, uite, şi anul ăsta vom face marea călătorie. Îmiface rău să-mi amintesc mai mult.
Mă opresc aici, ca în faţa unei valize goale în care aş punetotul şi nu ştiu cu ce să încep. Ce nume predestinat, totuşi,Neptun! Atunci era o localitate, Mecca verilor noastre. Acum paretot mai mult o planetă depărtată, rotindu-se, încet, pe cerultulburat al unui timp care a fost.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
