- Domnule Nichita Danilov, v-a apărut de curând, la EdituraPolirom, un nou roman, "Ambasadorul invizibil", despre care sespune ca ar fi cel mai bun roman al dvs. Cum îl vedeţi dvs?
- Încă nu am reuşit să mă despart de el cu totul. L-am scris, înmare, pe parcursul anului trecut, în două etape. Dinfebruarie-martie până la sfârşitul lui iunie, când l-am predat laPolirom, în prima variantă. Apoi am revenit asupra textului, înlunile august-octombrie, când l-am "rotunjit", dându-i ultimaformă. Practic, am mai adaugat vreo 240 de pagini, care s-au scris,parcă, de la sine. Cu greu am reuşit să-mi stăvilesc fluxul epic,punând punctul final. Mereu îmi veneau în cap tot alte scene. Amvrut, la un moment dat, să fac din "Ambasadorul invizibil" unromanul interactiv, care să se continue la nesfârşit. În partea aşaptea a cărţii, cea mai consistentă, mă refer aici nu numai lanumărul de pagini, dar şi la mesaj, apare salonul preşedinteluiLetinski, populat de sosiile unor dictatori, filozofi, poeţi şialte personaje celebre. Deschizând un asterisc, vroiam să-i îndemnpe cititori, ca, prin intermediul poştei electronice, să conturezecâte o sosie sau să-şi exprime punctul de vedere, sub formă denaraţiune, scrisă cumva în stilul autorului, asupra altor personajeistorice. Deschizând această acoladă, mă gândeam să realizez aceacarte infinită la care visa, în "Moartea şi busola", Jorge LouisBorges. Ar fi ieşit un roman baroc, ce
s-ar fi putut continua la nesfârşit. Plecând de la sugestiilecititorilor, aş fi putut continua să scriu şi să rescriu romanulîntr-un număr infinit de versiuni. Ar fi ieşit o carte barocă,destul de greoaie pe alocuri, care ar fi putut deveni, la un momentdat, plictisitoare. Am dat cu banul şi am ales această variantă,meditând la aserţiunea care spune că mai binele e duşmanul binelui."Ambasadorul invizibil" e o carte despre credinţă şi putere. E unroman în care întrebarea "ce este omul" devine obsedantă. E undialog cu istoria, cu ravagiile pe care le produce puterea,indiferent cum este ea. M-aş bucura ca o parte din întrebările pecare mi le-am pus să găsească ecouri în sufletul cititorilor.
- E greşită, în cazul acestui recent roman, caracterizarea deroman fantastic, care s-ar putea aplica şi altor cărţi semnate dedvs? Ar putea fi acesta un gen?
- Nu cred că e vorba de un roman fantastic, ci mai degrabă deunul existenţialist. Romanul sondează subconştientul şiinconşientul colectiv. În măsura în care acolo există fantasme, şidesigur că există, atunci "Ambasadorul invizibil", ca de altfel şicelelalte romane ale mele, ar putea fi considerat unul fantastic.Eu îl consider mai degrabă psihologic şi, de ce nu, filosofic...Mizez foarte mult pe personaje. Pe caractere. Or, nu poţi conturaun personaj memorabil dacă nu cobori un pic şi în abisul său.Descoperi acolo şi o anumită filozofie. Un anumit mod de a fi. Îninteriorul său, fiecare dintre noi poartă un dialog cu sine însuşişi cu ceilalţi. Termenul de ceilalţi, aici e unul mai larg. În elintră atât prezentul, cât şi trecutul, precum şi o anumită partedin viitor. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, eu "lucrez" culucruri concrete. Fantasticul meu, dacă acceptăm termenul, îşi arerădăcinile adânc înfipte în realitate. Spaţiul în care sedesfăşoară acţiunea e unul real. Recognoscibil în mare parte...Situaţiile de la care pornesc sunt şi ele reale. Fantastic e doarhaloul care pluteşte deaspra personajelor. Fiecare dintre ele,vorbesc de personaje, are un fel de dublură. Alături de corpul săureal se mişcă şi unul de natură, să-i zicem, ancestrală.Ideatică... Înţelegeţi? Ei bine, dublura aceasta împingepersonajele spre întrebări şi trăiri ce vin din eul nostru profund,care e bântuit de nelinişti şi fantasme... E o lume a tuturorposibilităţilor... A luminii, dar şi a umbrelor... Acolo poţi fitu, dar şi contrariul tău... Trăirile interioare sunt dezvoltate înforma lor paroxistică. Acolo ideile îmbracă o carnaţie la fel depalpabilă ca şi lucrurile din realitate. De fapt, noi nu percepemlumea decât prin intermediul imaginilor şi cuvintelor. Simţurilenoastre convertesc impresiile şi le transformă în imagini şi înidei. Unele dintre aceste imagini deja există în interiorul nostru.Le-am moştenit prin intermediul istoriei, al informaţiilorsedimentate în sângele străbunilor. Prin intermediul ADN-ului. (Pebună dreptate spunea cineva că sângele e cea mai fidelă cronică.Acolo se află imprimate toate informaţiile privind trăirile şitraumele pe care le-au avut predecesorii. Informaţiile se transmitde la generaţie la generaţie. Trebuie să ai doar puterea de-a lesmulge din subconştient...) Urmează reversul, adică proiecţiadinlăuntru în afară. Cam acesta este procesul pe care îl parcurgecreaţia artistică. Naraţiunea îmbină două sau mai multe fire. Unfir narativ exterior, altul interior, parabolic, ce ni se relevăprin intermediul tonului, al ritmului interior şi alsemnificaţiilor multiple ale unor imagini sau metafore. Acest faptde care vă vorbesc acum poate fi decriptat şi din motto-ul (dinAbelard) ce deschide cartea Ambasadorulului meu invizibil şi caresună astfel "Fiindcă atât simţurile, cât şi intelectul aparţinsufletului, diferenţa între ele constă în faptul că simţurile suntpuse în mişcare doar prin organele corpului şi percep doarcorpurile sau ceea ce sunt acestea, ca vederea unui turn sau acalităţilor sale vizibile. Intelectul, fiindcă nu are nevoie deorgane, nici nu trebuie să aibă drept subiect un corp spre care săfie îndreptat, ci este mulţumit cu similitudinea lucrului, pe carei-o creează mintea, şi spre care îşi direcţionează acţiuneainteligenţei..." Şi, atenţie, urmează o frază care ne dă mult degândit: "De aceea, dacă turnul este distrus sau suprimat, senzaţiace acţiona în suflet piere, pe când actul de înţelegere rămâne,odată reţinută în suflet similitudinea lucrului... Eu concep turnulfabricat la fel ca pe cel absent..." La scrierea acestui roman amtrăit, la un moment, senzaţia că asemenea turnului absent al luiAbelard, pe măsură ce-l scriam, el, romanul, se constituia aproapede la sine, mult mai repede decât l-aş fi putut concepe eu. Şiodată constituit acolo, undeva în imaginar, mi se releva, pe frazeîntregi şi pe capitole. Partea ultimă, cea cu sosiile, pe care oconsider consistentă, am scris-o sub dicteu. La un moment datfaptul acesta a devenit de-a dreptul înspăimântător pentru mine. Înfond, mă întrebam eu, nu m-am gândit la lucrurile acestea şi, dacănu m-am gândit, atunci de unde vin toate aceste fire? Era ca oreacţie în lanţ. Odată declanşat resortul, firul narativ ardea deunul singur până la "explozia" finală...
- O să pun o întrebare îngrozitoare, dacă nu cumva stupidăde-a dreptul: ce vă este mai aproape de suflet - poezia sau proza?Aţi avut reuşite mari în ambele direcţii, dacă ar fi să judecămdoar după premiile obţinute şi aprecierile cititorilor…
- Nu-i deloc îngrozitoare. Mi se pare chiar binevenită. Şi una,şi alta. Depinde de moment. În momentul în care scriu proză, suntobsedat de proză. De lumea pe care o construiesc acolo. Trăiesc îninteriorul ei. Scrierea unui roman e o aventură existenţialăteribilă. Construieşti o lume din nimic. Şi la un moment dat eştidominat de ea. Fiecare personaj îşi are statutul său şi linia sa deevoluţie. Eşti legat de el printr-un fel de cordon omblilical.Prima dată îl naşti tu, apoi te naşte el. În sensul că tu eşti celcare te dezvolţi în interiorul său. Nu un tu întreg. Şi doaro parte din el. Sondându-ţi inconştientul, accesezi arhetipurile.Şi, odată accesat acest univers halucinant, începi să te mişti cudezinvoltură în interiorul lui. La poezie e altceva. Poezialucrează cu esenţele. Aici nu dezvolţi, ci condensezi nişte gândurişi nişte sentimente pe care le-ai trăit sau poate le vei trăicândva. Trebuie să călătoreşti mult, să vezi nenumărate oraşe, săîntâlneşti o mulţime de feţe, ca să poţi aşterne un vers, spuneundeva Rainer Maria Rilke. Trebuie să călătoreşti prin lume, dar şiîn interiorul tău, acolo unde toate aceste impresii şi trăiri îşicaută un sens, ca să descoperi poezia. Poezia îţi limpezeştegândurile. Te curăţă de o parte din noxele cotidiene ce s-au adunatîn tine. Şi se mai întâmplă încă un lucru: poezia şi proza seîncarcă reciproc. Scriind proză, îţi lărgeşti universul poetic. Şiscriind poezie, ai posibilitatea de-a cristaliza fluxul epic... Cucât scrii mai mult, cu atât parcă ai mai multe de spus. Alternanţaaceasta e un lucru minunat. Mai greu de îndurat sunt perioadelecând nu scrii.
- V-aţi mărturisit credinţa în potenţialul magic alcuvântului. Aţi spus chiar: "Când te apropii de poezie, trebuie săfii cu trupul şi cu sufletul curate". Nu e la fel şi în cazulprozei?
- La proză trebuie să ai continuitate. În cazul romanului, odatăprins ritmul, trebuie să faci efortul să-l continui scriind zilnic.Există riscul de-a te plictisi. Sau de a ceda tentaţiilor de totfelul. În momentul când scrii un roman, trăieşti, ca să zic aşa,într-o lume paralelă sau aproape paralelă. Aparent, eşti acelaşiom. Dar nu eşti chiar acelaşi. Te scoli, îţi iei micul dejun,scrii, te duci la slujbă. Urmezi programul cotidian. Dar romanul teînsoţeşte ca o umbră. Tot ce faci şi tot ce spui îşi va găsirezonanţă în el. Eşti absent. Răspunzi la întrebările celorlalţi,dar interlocutorul simte că eşti preocupat de altceva. Că-lingnori. Apar suspiciunile. Replicile tale par bizare. Cuvintele pecare le auzi cauţi să le aşezi în fraze. Te gândeşti dacă nu cumvadialogul pe care-l porţi să-l foloseşti la ceva şi în romanul pecare-l construieşti. Nu este prea uşor să trăieşti în preajma unuiom care scrie o carte, zău aşa. Simţi că te ignoră. Că gândurilelui sunt îndreptate spre un alt obiect.
- Continuaţi să credeţi că limbajul parabolic este modul dvs.propriu de exprimare?
- Într-adevăr, mi-e mai uşor să mă exprim în pilde, în parabole.E un păcat pe care l-am moştenit din familie (tatăl meu avea harulpovestirii, îi plăcea să pună în dificultate interlocutorul,folosind o vorbire cu mai multe înţelesuri). Când scriu o frază, numă mulţumesc cu un sens, ci caut să exprim mai multe. N-o facforţat, ci natural.
- Spuneaţi cândva că trăim într-un timp care dă totul pestecap, inclusiv planurile. Constat însă că înaintaţi cu perseverenţăşi publicaţi aproape în fiecare an câte un volum. Nu acestea văerau planurile?
- În tinereţe am pierdut foarte mult timp tăind, cum se spune,frunză la câini. Aşa că nu am avut încotro şi, la bătrâneţe, m-amfăcut mai harnic. Trebuie să recuperez timpul pe care l-am pierdutfie la cârciumă, fie hoinărind aiurea prin oraş. Şi apropo decârciumă, de cafenea, de boemă. Uneori cârciuma e la fel deimportantă ca şi biblioteca. Un scriitor trebuie să cunoască viaţa.Viaţa n-o cunoşti numai din cărţi, ci intrând în contact cu ea. Lacârciumă întâlneşti situaţii limită. Întâlneşti tot felul deoameni, tot felul de caractere. Acolo se discută apăsat. Se despicăfirul în patru. Se fac tot felul de spovedanii, mărturisiri,promisiuni şi jurăminte. La un pahar de vin omul devine maisentimental, trăieşte mai apăsat. Îşi iese din haina lui strâmtă.Stând de vorbă cu el, începi să-i înţelegi păcatele. Nu degeabaCaragiale îşi pierdea timpul la berărie. De acolo îi veneausubiectele... Acum intru în localuri destul de rar. Nu mai amrăbdare să stau prea mult la cârciumă. Dar ceea ce am auzit şi amînvăţat în tinereţe îmi este de folos acum. Pot imprima frazelor pecare le aştern pe hârtie un anumit ritm, o anumită frenezie. Otrăire paroxistică.
- Cum vedeţi literatura română de azi? E o situaţie normală?Îi lipseşte ceva? Cum îşi poate apropia mai mulţi cititori?
- Mi-e greu să răspund la această întrebare. Trăim într-un timpingrat pentru literatură... Unul dintre cele mai triste. Şi totuşise scriu atâtea opere minunate, şi de poezie, şi de proză. Ceeace-i un lucru de-a dreptul incredibil.
- Sunteţi şi directorul unei case de cultură şi redactor şefal unei reviste. Consideraţi că faceţi destul pentru promovarealiteraturii?
- Nu chiar destul, dar mai fac, totuşi, câte ceva. Parcul Copoua devenit un parc al poeziei. În fiecare zi transmitem două ore depoezie. Iar zidurile Casei de Cultură "Mihai Ursachi" suntacoperite aproape în întregime cu banner-ele poeţilor contemporani.În afara de aceasta, în Ziarul de Iaşi, mai fac câte un portretcolegilor mei de generaţie. E mult, e puţin, nu ştiu....
STELIAN ŢURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie(1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost aproape treidecenii redactor de politică externă la revista "Lumea", a condus,după 1989, revistele "Lumea", "Zig-Zag", apoi ziarul "Meridian",după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului deştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este şieditor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zececărţi de publicistică, zece romane, opt cărţi pentru copii şi douătraduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul UniuniiScriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), PremiulAsociaţiei Editorilor din România (AER) pentru literatură pentrucopii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006),Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2007). A fostnominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literaturăpentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
