Al doilea capitol
- Încotro?
Ei, iată o-ntrebare! Pegas ridică din umeri şi spuse:
- Înainte!
"Înainte" se întâmpla să fie exact spre răsărit, căci se aflauşi urmau să se deplaseze pe linia imaginară care marcheazălatitudinea de 7 grade nord.
Porniră, aşadar, spre est, în vreme ce, în spatele lor, dincolode inelul verde care împrejmuia Poiana Fermecată, soarele sepregătea să plonjeze în ocean. Mergeau astfel în întâmpinareaÎntunericului, care nu întârzie să-i învăluie, la început precum oceaţă umbroasă, apoi ca o vâscozitate încă transparentă, sfârşindprin a deveni un solid negru, impenetrabil.
Atunci se opriră, cu inimile galopând. Acasă, Întunericul eraprilejul dulce de-a adormi cu capul sprijinit de spinareaceluilalt. Aici, însă, devenise brusc o ameninţare. Şi unde, mă rogfrumos, dispăruseră stelele? Şi Luna ca un felinar?
Era-ntuneric ca-ntr-un băţ.
- Trebuie să ne oprim, şopti Pegas, ceea ce era de-a dreptulhazos, căci se opriseră deja. Dar nici lui Blackie nu-i venea sărâdă. Era atât de speriat încât, mult mai devreme decât s-ar fiaşteptat nu doar ei - ci şi cei rămaşi în Poiană - întrebăfornăind:
- N-ar fi mai bine să ne întoarcem?
Pegas întoarse capul spre el nechezând supărat, gata să-l certepentru mult prea rapida înmuiere, dar nu reuşi să spună nimic,pentru că tocmai amuţise: dincolo de tovarăşul lui de drum sevedeau doi ochi! Doi ochi uriaşi, roşii, plutind în întuneric lavreo cinci metri deasupra lor şi zece depărtare de ei (aţi reţinutoare că pe vremea aceea nu se măsurau distanţele în metri, nicitimpul în minute, şi că în general nu se măsura nimic în nimic?Bine, atunci promit să nu mai pomenesc despre asta. O să continuămsă vorbim despre metri şi minute şi litri şi kilograme, numai aşa,ca să înţelegem noi cam cum arătau lucrurile, bine?)
- E ce-ce-ci-ci-ne-ne-va-va a-co-co-lo!, bâigui Pegas.
Blackie râse sănătos:
- Hei! Ai început să vorbeşti păsăreşte!
Abia după aceea mintea lui developă ce-i spusese albul prietenşi se întoarse să vadă, încremenind la rândul lui. După câtevasecunde de tăcere totală, din direcţia ochilor - care nu clipiserăniciodată - se auzi un fel de şuierat:
- Bună sssssseara…
Pegas îşi regăsi o parte din siguranţă:
- Bună seara, cine sunteţi dumneavoastră?, întrebă el politicos,pentru că aşa îl învăţase mămica lui să fie, întotdeaunapoliticos.
Atunci ochii se apropiară - fără să coboare - şi în jurul lor,în întuneric, se contură vag un chip, apoi un trup urias. Le-ar fifost imposibil celor doi să spună ce era, nu mai văzuseră niciodatăaşa ceva. Noi am putea spune că semăna la fel de bine cu un balaurşi cu o caracatiţă…
- Ssssunt Chipteriţţţa!
- Chipteriţa!?, tresăriră caii, speriaţi - nu se ştie de ce -mai mult de nume decât de arătare. După care Pegas, revenindu-şidin nou, întrebă frumos:
- Nu vă supăraţi, ce-i aceea o chipteriţă?
Arătarea începu să râdă. O!, n-aţi fi vrut să auziţi acel râs,care înfioră cuprinsul de jur-împrejur pe kilometri întregi… Era caun horcăit, ca un tunet, ca un vas de pahare sparte, ca niştecioburi de sticlă scrâşnite între dinţi, ca un fier târât pepiatră, ca un strigăt de agonie…
- Nu exissstă chipteriţţţe!, strigă la urmă Chipteriţa. Sssuntdoar eu, sssingură, Chipteriţa!
- Şi ce vreţi de la noi?, întrebă Blackie, mai puţin politicos,pentru că mama lui îi făcuse o educaţie oarecum libertină.
Chipteriţa ignoră obraznica întrebare şi întrebă la rândulei:
- Unde mergeţţţi?
- În Lume, răspunseră cei doi.
- Lumea e mare, observă filozofic Chipteriţa. Unde în lume?
- Înainte.
Chipteriţa căzu pe gânduri.
- Mda, spuse în cele din urmă. Înainte pare o direcţţţie bună.Bine. Aveţţţi grijă.
Şi dădu să plece. Cei doi, uimiţi că au scăpat aşa uşor, nutrecură totuşi cu vederea nuanţa ameninţătoare din ultimele cuvinteale Chipteriţei.
- La ce să avem grijă?, întrebă Blackie.
Chipteriţa se întoarse spre ei greoi, unduindu-şi nenumăratelebraţe tentaculare. Ochii ei roşii se apropiară de sus în jos sprecai şi şopti gâjâit:
- O să aflaţi!,după care se îndepărtă foşnind în noapte.
Pegas şi Blackie sughiţară. Oare ce îi aştepta? Oare cât depericuloasă putea să fie Lumea în care abia pătrunseseră?
Până una-alta, deciseră să nu se mişte până în zori. Primeleraze ale soarelui îi găsiră având, la rândul lor, ochii roşii, căcinu putuseră dormi, de frică. Poate că şi Chipteriţa aveainsomnii…
Dar - odată astrul galben săltat peste linia orizontului - Lumeaîşi recăpătă strălucirea şi spaimele nopţii se topiră de parcă n-arfi existat vreodată. Cei doi prieteni se scuturară de tenebre şi defrig, îşi luară micul dejun - căci în zonă creştea o iarbă minunată- şi, rotind privirile, descoperiră în apropiere un râuleţ a căruiapă era numai bună pentru a-ţi astâmpărra setea şi a-ţi dregevocea.
- Deci?, întrebă Blackie, fără să poată bănui că, zece mii deani mai târziu, va exista o adevărată tevatură în jurul acestuicuvânt.
Pegas arătă vesel spre soare:
- Înainte!
Porniră aşadar mai departe. Peisajul părea rupt din Paradis.Mirosurile, glasurile naturii, prospeţimea aerului, căldura blândăa astrului zilei - totul transforma drumul într-o plăcere. Aproapecă le venea să danseze mergând.
Spre amiază începu să se vadă desenul zigzagat al unuimunte.
- Uite!, zise Pegas, o ridicătură mare de piatră, cum ţi-amspus!
Pentru că trebuiau să-i spună cumva, deciseră să-i spună chiaraşa, ridicătură. Erau la poalele ei către ora trei. Dar nu se puteatrece. Peretele era prea abrupt, iar ridicătura se întindea dintr-ozare în altă zare, deci nu putea fi ocolită decât într-o viaţă decal.
Şi totuşi, descoperiră o posibilă soluţie. Undeva în dreaptalor, deci spre sud, exista o crăpătură în peretele de piatră,părând să străbată tot muntele.
- Şi dacă nu ajungem nicăieri?
Pegas nu răspunse, dar avansă spre falia din munte, urmat deprietenul său. După doar câţiva metri erau în beznă, căci drumulera ca un tunel. Orbecăind şi lovindu-se de pereţi, erau gata sărenunţe, când în faţa lor se zări o lumină. Îşi recăpătară curajulşi porniră mai departe. Nu peste mult, pereţii de piatră seîndepărtară unul de altul şi cei doi călători pătrunseră într-unspaţiu ceva mai larg care avea deasupra, departe sus, o ieşire sprelumina zilei. Înainte de a apuca să facă ori să spună ceva, auzirăun schelălăit. În dreapta lor, într-un fel de cuşcă naturală, seagita ceva. Era un câine, prins cine ştie de când într-o capcană depiatră.
- Ce faci aici?, întrebă Blackie botul care se iţise printr-ocrăpătură.
- Ce să fac, mă joc!, răspunse cu obidă câinele, pe care îlchema Câine.
- Vreau să zic: cum ai ajuns aici?, se corectă musafirul.
- Am fost blestemat, răspunse Câine.
Cei doi cai schimbară o privire rapidă şi deciseră că e maiurgent să-l elibereze decât să înţeleagă ce e cu el.
- Dă-te!, spuse scurt Pegas, întorcându-se cu spatele, şicâinele pricepu repede, ghemuindu-se în fundul închisorii lui.Frumosul cal alb începu să izbească stâncile cu copitele din spate,în vreme ce tovarăşul lui supraveghea atent operaţiunea, căciexista riscul unei prăbuşiri. Din fericire, aceasta nu se produse.În schimb, eforturile lui Pegas fură încununate de succes: încâteva minute deplasase bucăţile de piatră suficient de mult pentruca prizonierul să se poată strecura afară, nu fără a se juliserios.
Dar ce mai conta! Era liber! Se gudură imediat, recunoscător, pelângă cei doi, se scutură de praf, apoi întrebă:
- Încotro?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
