Premiul Europa pentru Teatru 2008
Un mare regizor de film, o coregrafa "on the edge", un grup de artisti vizuali, un regizor de teatru si un grup de luptatori impotriva totalitarismului au fost vedetele celei de a 12-a editii a Premiului Europa pentru Teatru. In 12 ani, acest premiu sprijinit de Uniunea Europeana, prin Comisia pentru Cultura, dar si de Parlamentul European a crescut, a castigat prestigiu si a facut un pui - Premiul "Noi realitati teatrale" - care se imparte mai multor creatori. Anual, odata cu decernarea, are loc un minifestival ce tine cat un weekend prelungit, dar valoreaza cat o stagiune intreaga. O stagiune a noutatilor teatrale europene, combinand valorile clasice, confirmate in ani, cu pariurile curajoase pe aceia care vor face teatrul de maine.
Si cum teatrul de maine incepe acum, anul acesta la Salonic - oras care a gazduit pentru a doua oaraPremiul Europa, intre 10 si 13 aprilie - cei peste doua sute de critici, jurnalisti si oameni de teatru invitati au aflat ca oxigenul de care aceasta arta are nevoie vine nu numai de la noile nume nascute "pe cai normale", adica din teatru (Krzysztof Warlikowski), ci si din lumea dansului (Sasha Waltz), precum si din aceea a artelor vizuale (Rimini Protokoll). Juriul, alcatuit din 17 personalitati din lumea teatrului european (printre care criticul de teatru de origine romana George Banu si regizorul Alexandru Darie - presedinte al Uniunii Teatrelor Europene), a preferat sa-i premieze pe toti trei in loc sa aleaga, mai ales ca ei exprima directii diferite din teatrul lumii de azi, cu nimic mai prejos una fata de alta.
Exotismul est-european
Warlikowski face de cativa ani buni o impresie puternica in marile festivaluri ale lumii, iar numele lui a devenit comun cu noul teatru, mai precis cu teatrul est-european care a suscitat dintotdeauna, chiar daca oscilant, interesul vestului. Tanarul regizor polonez care a facut un prim pas in atentia "civilizatiei teatrale" cand a fost invitat pentru un workshop la Piccolo Teatro din Milano (in acelasi timp cu tanara scenografa romanca Velica Panduru), pe filiera Uniunii Teatrelor Europene, a sfarsit prin a se declara mai degraba european decat polonez. Atmosfera profund "dark" a spectacolelor sale starneste uneori rezerve in locul numit "acasa", dar fascineaza ca un show exotic lumea teatrala din vest, care inca mai incearca sa afle cum a fost posibila supravietuirea unor regimuri totalitare si ce anume se intampla din punct de vedere artistic in tot acest timp. Warlikowski face insa parte din generatia care o rupe cu trecutul si nu mai e deloc interesata de incarcatura politica ce apare inca, rezidual, in operele regizorilor polonezi consacrati inainte de 1990 (Krystian Lupa, Jerzy Grzegorzewski, Jerzy Jarocki). Pentru el si cei din generatia lui altele sunt motivele de depresie, altele presiunile exterioare, altele evadarile. Si ei functioneaza ca intr-un spatiu concentrationar, dar ?celula? lor este comuna cu a tuturor celor care nu-si gasesc locul si linistea intr-o contemporaneitate ce bulverseaza spiritul. De la Hamlet de Shakespeare la Purificare de Sarah Kane (ca sa vorbesc doar despre spectacolele pe care le-am vazut, primul la Avignon in 2001, al doilea acum, la Salonic), Warlikowski reface traseul eroului romantic modern, lipsit de maretie, dar vibrand in schimb de fragilitate. Un erou lipsit de aparare, care isi face scut din propria-i sensibilitate. Atmosfera spectacolului Cleansed/Purificare de Sarah Kane, prezentat in mini-festivalul de la Salonic, drept opera reprezentativa a celui ce primea Premiul "Noi realitati teatrale" impregneaza imediat constiinta spectatorului ca gustul amar limba celui care bea pelin. O simti de la inceput, venind ca un val, odata cu melodia cantata de Renate Jett, o aparitie fantomatica menita sa reinjecteze spectatorului o profunda melancolie pe parcursul spectacolului prin song-urile si monologurile ei. Vorbind undeva despre spectacol, regizorul povesteste ca actrita de origine austriaca a vrut sa renunte pe parcursul repetitiilor, nefiind obisnuita cu maniera lui de lucru, care presupune o profunda confesiune a tuturor celor implicati, o expunere totala provocata cu bunastiinta, tocmai pentru a se exclude de la bun inceput orice posibila nota de falsitate, mai ales dintr-un spectacol bazat pe o extrem de intima sondare. Pana la urma, Renate Jett a ramas in distributia spectacolului si este cea mai autentica dintre aparitiile de pe scena, prezenta ei marcand de fiecare data un fel de transgresare a spatiului fizic, o balansare spre pseudorealitatea in care se autoproiecteaza eroina Grace. Vorbind despre spectacol, Warlikowski acuza lipsa de deschidere a societatii poloneze, unde "subiectul schimbarii de sex este inca un tabu puternic", ca sa-l citam, dar face prin asta o nedreptate spectacolului in care nu schimbarea de sex este esentiala, ci transformarea sinelui prin vointa personala, o vointa frizand absurdul, o vointa deturnata de suferinta intima profunda cauzata de pierderea celui iubit, in cazul de fata fratele eroinei, dar o vointa care iese invingatoare. Iar asta provoaca o unica, firava, raza de speranta intr-un spectacol scufundat in abisurile constiintei contemporane. Impecabil la nivelul realizarii scenice - cu un decor simplu (Malgorzata Szczesniak), transformabil prin lumini (Felice Ross) si un sound design care face sa para tangibila acea "tanjire" interioara (Crave/Tanjire se intituleaza o alta piesa celebra a Sarei Kane, recent montata la Schaubuhne am Lehniner Platz de catre Thomas Ostermeier) specifica omului contemporan, condamnat sa ascunda cu pretul propriei sufocari fiinta frumoasa, dornica, efervescenta care se zbate inauntrul lui (ideea de scenografie a spectacolului lui Ostermeier e tocmai sa-i aseze pe actori pe niste piedestaluri in care se intrezaresc in anumite momente "dublii" lor, zbatandu-se intr-un prizonierat abstract, imposibil de tradus complet in cuvinte).
Elvetia - decor pentru Bollywood
Mult mai luminoasa si plina de incredere este viziunea artistilor reuniti sub numele de Rimini Protokoll si deveniti, odata cu prezenta lor impresionanta de anul trecut la Festivalul de la Avignon, stindardul "noului teatru", orice va fi insemnand acesta. Pe Stefan Kaegi, Daniel Wetzel si Helgard Haug ii uneste interesul profund pentru oamenii simpli, obisnuiti, cu problemele lor comune, dar capabile sa trezeasca emotii autentice. Ei au aprofundat ideea mai veche de a decupa fapte de viata din contextul in care s-au nascut si de a le "ridica" pe scena de teatru. Mnemopark, prezentat la Salonic (si la Avignon 2007), s-a nascut cand Stefan Kaegi a nimerit din intamplare intr-un atelier unde se faceau modelaje, mici machete reproducand la scara trenuri de toate tipurile. A vrut sa-i cunoasca mai bine pe oamenii care aveau rabdarea sa construiasca asa ceva si pe urma i-a ales dintre ei pe aceia capabili sa-si exhibe spiritul ludic (era clar ca majoritatea il posedau, dar nu toti reuseau sa-l comunice, deci "sa se joace si cu altii"). A rezultat un amestec de documentar - o actrita citeste in reprize date statistice despre Elvetia, care, expuse sec, devin amuzante prin semnificatiile lor (de exemplu aflam ca Elvetia are mai multe vaci decat i-ar trebui in sute de ani, dar din ce in ce mai putini fermieri, fiindca masinile fac toata treaba, ca vacile emit mai mult CO2 decat masinile sau ca in Alpii elvetieni s-au filmat multe scene pentru productiile de la Bollywood, fiindca peisajele ei exprimau perfectiunea, adica exact ce-si doreau autorii si nu gaseau la ei acasa). Al doilea plan al spectacolului are loc la nivelul meselor pe care sunt instalate machetele trenuletelor, impreuna cu lumea lor miniaturala alcatuita din gari, sosele, casute, mici personaje care insufletesc peisajul - totul filmat cu camere de luat vederi miniaturale si proiectat pe ecranul din spate, cu tot cu fetele celor ce au construit machetele si le vegheaza atent destinele - trei "bricoleuri" in varsta de 80 de ani. Aflati in scena din primul moment si prezentati publicului, cei trei simpatici batranei inarmati cu rabdarea unor comandanti de armate care isi conduc trupele din birou, calculand minutios traiectorii cu ajutorul soldateilor de plumb, sunt insa si implicati direct in fictiunea creata in interiorul Mnemopark. Fiindca peisajul miniatural slujeste drept background pentru o poveste cu teroristi - ce loc mai bun decat garile pentru plasare de bombe? - dar mai si "inghite" de cateva ori fiintele care l-au produs. Intr-un exercitiu de sondare a virtualului, cei trei intra pe rand in lumea miniaturala (actrita face o "vraja" gen hocus-pocus pentru asta) si, tot cu ajutorul camerelor de luat vederi, sufera o reducere de dimensiune si devin personaje in materialul filmat care se proiecteaza pe fundal. Ceea ce intereseaza aici este nu numai faptul ca planurile realitatii si ale fictiunii sunt astfel amestecate cu ajutorul mijloacelor tehnice, ci mai ales structura originala a scenariului urmarit de creatorii acestei intrepatrunderi. Umorul este valoarea principala a acestei creatii despre oameni adevarati, iar tratamentul imaginii video si muzica folosite fac din Mnemopark o aventura pe care si-ar dori sa o traiasca oricine.
Teatrul expertilor
La Salonic, Rimini Protokoll a fost prezentat si printr-o intalnire directa cu cativa dintre potagonistii altor productii ale lor: o femeie care a suferit un transplant de inima si a jucat in spectacolul dedicat "specialistilor in inimi", Blaiberg and sweetheart 19 (dupa numele primului om care a suferit un transplant de inima si dupa nickname-ul folosit cel mai des pe internet de cei care isi cauta un partener de viata), un mecanic de avioane distribuit in spectacolul despre concedierea masiva de la compania aviatica belgiana Sabena, falimentara in 2001, profesorul universitar Thomas Kuczynski, editorul celebrei carti a lui Marx, care joaca in spectacolul Das Kapital, alaturi de alti oameni care au avut legatura directa si profunda cu aceasta carte care a schimbat istoria lumii. Toti "expertii" invitati - revista Theater der Zeit a numit teatrul facut de grupul Rimini Protokoll un "teatru al expertilor" - vorbeau despre intalnirea esentiala cu acesti artisti care i-au facut sa se simta unici si sa-si reconsidere propria existenta. Iar fragmentele din spectacole, redate sub forma de proiectie, au fost de ajuns sa starneasca pe deplin curiozitatea generala a celor prezenti. In "teatrul expertilor", inscris intr-un "reality trend" care nu va inceta sa hraneasca noile forme teatrale, se contureaza alte surse de emotie, iar sensibilitatea contemporana, atat de agresata in ultimii ani, este atinsa in puncte neasteptate, motive suficiente pentru ca Rimini Protokoll sa-si merite, poate cel mai deplin, premiul "Noi realitati teatrale" impartit cu Warlikowski si Sasha Waltz.
Jocul cu corpul
Totusi, nu se poate spune ca aceasta din urma nu este si ea indreptatita la o recunoastere a noilor trasee pe care le-a propus in spatiul teatral, trasee inspirate din mobilitatea dansatorului, al carui statut practic l-a redefinit. Dand greutate miscarilor abstracte prin adaugarea de contexte si decoruri concrete, prin alaturarea corpurilor dansatorilor cu suprafete recognoscibile (ca in Alee der Kosmonauten plasat intr-o sufragerie sau Travelogue 1 - Twenty to Eight care este dansat in decorul unei bucatarii), Sasha Waltz si-a pus semnatura pe creatii care au schimbat paradigma dansului contemporan, aducandu-l mai aproape de teatru. Dar si celelalte arte ii sunt aproape coregrafei care incorporeaza in spectacolele sale muzica originala, scrisa pentru performeri care o interpreteaza live, in timpul reprezentatiei (Impromptus sau Insideout). Pentru cel din urma spectacol, Insideout, Waltz a folosit 20 de actori si zece muzicieni plasati in diferite locuri dintr-o cladire, spectatorii fiind indemnati sa urmeze un traseu complex pentru a-i urmari pe toti. Coregrafa lucreaza aprofundat cu compozitori (Rebecca Saunders), artisti vizuali (Philip Bu?mann) designeri de lumini (Martin Hauk), iar rezultatul este un nou concept de spectacol ce poarta amprenta spiritului cercetator al artistei. In ultimii ani, Sasha Waltz si-a indreptat atentia catre opere, carora le-a dat un aer complet nou, redesenand nu numai baletul, ci imaginand de fiecare data un complex design scenic. Imaginile corpurilor dansand in apa, intr-un acvariu imens, din Dido si Aeneas de Purcell (2005) sau tratamentul modern pe care l-a aplicat Medeei (opera Medeamaterial scrisa de Pascal Dusapin dupa texte de Heiner Muller - 2007) au starnit valuri de admiratie in lume, cele doua spectacole fiind urmate acum de montarea simfoniei dramatice a lui Berlioz, Romeo si Julieta, pentru realizarea careia coregrafa a fost comisionata de Opera Nationala din Paris. Traseul mondial al Sashei Waltz, ale carei turnee sunt programate pana in 2009, pare de neoprit, insa el nu a inclus si Salonicul, coregrafa nefiind prezenta pentru a-si ridica premiul "Noi realitati teatrale". I-a tinut locul, cat s-a putut, filmul Gradina deliciilor pamantesti, semnat de Brigitte Kramer si produs de Arte in colaborare cu ZDF Theaterkanal. (Da, Germania finanteaza un canal dedicat teatrului.)
Statuia lui Patrice Chereau
Un oras vechi, in care istoria isi cere drepturile la fiecare colt de strada, insinuandu-se in "look-ul" contemporan, Salonicul este plin de viata. Oamenii nu se omoara deloc cu munca, stiu sa se bucure de fiecare moment, iar dovada sunt numeroasele taverne care sunt pline pana tarziu in noapte de cetateni de toate varstele, in mare parte localnici, desi nici de turisti nu se duce lipsa. Atmosfera de veselie si de bunadispozitie se transmite imediat celui ce poposeste aici si, combinata cu admiratia pentru felul in care grecii se ingrijesc de relicvele unui trecut maret, genereaza calatorului o placuta amintire. Sustinand doi ani la rand organizarea festivitatilor pentru "Premiul Europa pentru teatru", Salonicul (prin Ministerul Culturii, sub patronajul premierului Greciei) si-a asigurat un aflux de personalitati teatrale contemporane cat altii nu au intr-un deceniu intreg.
Dintre toti, poate cel mai cunoscut in 2008 a fost regizorul de teatru si film Patrice Chereau (pe care si romanii l-au avut in vizita, la Festivalul National de Teatru din 2006). Atat de cunoscut incat, printre atatea statui cate are orasul, parea el insusi o statuie, la edificiul careia au lucrat cu aplicatie timp de trei zile, criticii, eseistii, jurnalistii, actorii si regizorii care au lucrat cu el - cu totii prezenti la seminariile dedicate celui distins cu Premiul Europa pentru teatru, pentru discutii purtate in absenta acestuia. Nu pentru ca Chereau n-ar fi fost acolo, caci era. A sustinut chiar una dintre lecturile sale devenite celebre in ultimii ani (mai ales pentru ca lecturile sunt unica lui legatura cu teatrul, de la un timp, de cand face mai mult film). De data aceasta, n-a fost singur (ca la Bucuresti, unde a prezentat Marele inchizitor, dupa Dostoievski), ci alaturi de actrita sa Dominique Blanc, cu care a citit un text de Marguerite Duras, La Douleur. Daca n-ar fi fost proiectia filmului cu opera Din casa mortilor de Janacek (o productie 2007 a Viena Festival, Holland Festival si Aix-en Provence), statuia ar fi parut destul de prafuita, mai ales prin comparatie cu cei trei foarte "fresh" premianti "responsabili" cu noile realitati teatrale. Dar Chereau recompenseaza si prin prezenta sa rafinata, eleganta, marcata de o tristete insinuanta, plina de mister. E o aparitie, iar asta face mare parte dintr-o cariera in teatru.
Teatrul care face prizonieri. La propriu
Cea mai consistenta prezenta la Salonic, daca luam in calcul numai numarul de reprezentatii, a fost aceea a Teatrului Liber din Belarus. Exista o curiozitate generala fata de aceasta companie despre care se stia doar ca este tinuta sub observatie, cenzurata si uneori chiar pedepsita cu privarea de libertate de catre autoritatile statului in care functioneaza. Anul trecut in vara, la Festivalul de la Edinburgh, dramaturgul englez Mark Ravenhill facea un apel inainte de un spectacol al sau catre toti cei care ar putea sa protesteze public fata de recenta arestare a membrilor companiei, cu tot cu o parte din publicul lor. Au fost si altii care s-au ridicat in sprijinul Teatrului Liber din Belarus, iar printre ei dramaturgii Harold Pinter si Vaclav Havel, care au insistat ca aceasta companie sa primeasca un premiu european care sa-i intareasca statutul la ea acasa. S-a inventat astfel o mentiune speciala, cum nu se poate mai potrivita pentru un teatru modest, dar activ, a carui semnificatie tine de contextul politic si nu de inovatia estetica. O mostra din ceea ce organizatorii au numit "estetica rezistentei" a fost spectacolul Generation Jeans, scris, regizat si jucat de Nikolai Khalezin, aflat in scena alaturi de un DJ care mixa muzica impregnata de nostalgia ultimului deceniu sub comunism. Un monolog dedicat blue-jeans-ilor, ca stindard al libertatii, textul era un palid adaos la seria operelor create in teatru si film, plecand de la realitatile epocii si filtrand nostalgia generata de acestea in contextul tulbure al tranzitiei din societatile iesite din totalitarism. Dincolo de simbolistica destul de primitiva, inimosii de la Teatrul Liber nu se pot lauda decat cu entuziasmul lor, care ar putea muta muntii din loc, dar care nu inseamna, de fapt, nimic in plan artistic. Totusi, daca prezenta lor la Salonic va schimba ceva in raporturile companiei cu autoritatile locale, atunci se cheama ca impactul teatrului in plan politic inca e posibil.
Ca o concluzie, pentru cei prezenti la Salonic s-a desenat insa destul de clar profilul artei teatrului in anii ce vin. La fel ca in moda, nu mai sunt reguli: estetici trecute sunt reincorporate, cu adaugiri, modificari, comentarii implicite, in noile productii. Influentele din zone conexe sunt bine-venite, iar materia spectacolului se modeleaza sub apasarea societatii in care acestea sunt produse si sub privirile unui alt public, ale carui legaturi cu trecutul sunt tot mai slabe, prin urmare irelevante. Teoretic, cei care traiesc pentru "aici" si "acum" nu sunt interesati de aceasta arta a elitelor, a rafinamentului, aceasta arta "cu greutate" si cu un trecut serios (pe pamant grecesc asta este cu atat mai evident). Dar, in practica, noile realitati teatrale sunt rezultatul eforturilor reusite ale unor tineri artisti de a se adresa unei noi sensibilitati. Pentru a seduce si a cuceri in continuare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
