Leul, prin Legea din 1867, devenise realitate. Nu mai era o „cantitate imaginară“, cum notase cândva D.P. Marţian. Iar întrebarea dramatică a lui V. Boierescu, în parlament - „Cine a văzut moneda de un leu?“ - îşi pierduse orice sens. Leul dobândise formă concretă şi devenise vizibil.
Mai cu seamă „leul era franc“, cum se spunea în epocă. Şi nu fără temei. Legea din 1867 fusese concepută cu faţa la Uniunea Latină. Deşi în textul legii sintagma Uniunea Latină nu a fost niciodată amintită. Iar România nu ceruse aderarea la această uniune monetară, ce anticipa, în secolul al XIX-lea, Uniunea Europeană de astăzi. Motivul fiind că România, dependentă atunci de Turcia, nu avea dreptul să adere la convenţii internaţionale. Dar legea din 1867 găsise o cale ocolită către Uniunea Latină, prevăzând confecţionarea monedei naţionale identic ca moneda franceză. Mai mult, legea consfinţea că „monedele de aur şi de argint ale Franţei, Belgiei, Italiei şi Elveţiei (ţări fondatoare ale Uniunii Latine - n.a.) se vor primi în ţară la toate casele publice deopotrivă cu moneda legală a ţării“. Vocaţia europeană a României era astfel exprimată cu tărie.
Legea monetară din 1867 schiţase de fapt cartea de vizită a leului. Monedei noastre îi fusese stabilit, aşadar, conţinutul de metal preţios de 0,2898 grame aur fin sau 4,175 grame argint fin. Raportul dintre aur şi argint fiind de 1/14,38. Opţiunea României era deci limpede: bimetalism. Bani scumpi de aur, care să circule concomitent cu bani ieftini, de argint. Într-o încercare de a rezolva, pentru puţin timp şi cu riscuri uriaşe, marea problemă a României acelui timp: nevoia stringentă de bani.
Documentele din Muzeul Băncii Naţionale şi din Arhiva BNR pun în lumină date dintre cele mai semnificative. Aflăm că după intrarea în vigoare a Legii leului, cele dintâi monede româneşti au fost din aur. De 20 de lei, ediţia din 1868. Baterea monedei de 20 de lei, din aur, din 1868, a marcat apariţia primului pol românesc, echivalent al napoleonului francez. Numai că această monedă nu a putut să devină parte a sistemului monetar al leului. Şi asta din cauza inscripţiei de pe avers, unde regele Carol I era numit „Domnul Românilor“. Şi astfel, cele 200 de exemplare, deşi au fost bătute, nu au putut fi puse în circulaţie spre a fi evitat un conflict cu Austro-Ungaria, care nu era de acord cu titulatură „Domnul Românilor“.
Abia în 1870 au început să circule primele monede din aur, de 20 de lei. Alte cinci emisiuni monetare din aur, cu valoarea de 20 de lei, au fost puse în circulaţie înainte de 1890. Împreună cu peste 40 de emisiuni de monede din argint, cu valoarea de 50 de bani, de 1, 2 şi 5 lei. Dovadă că, la noi ca şi în celelalte ţări ale lumii ce nu erau în măsură să-şi acopere în aur totalitatea emisiunilor monetare, bimetalismul îşi juca rolul. Se verifica astfel „legea lui Gresham“, valabilă şi azi. Fostul cancelar al Elisabetei I susţinea că moneda slabă alunga de pe piaţă moneda tare. Treptat, argintul a alungat aurul de pe piaţă.
Atunci, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în numeroase ţări, bimetalismul a reuşit să pună în circulaţie, în acelaşi timp, atât o monedă ieftină, de argint, cât şi una scumpă, de aur. Ca să rezolve obsedanta dilemă: bani ieftini sau bani scumpi. Soluţia fiind simplă: bani ieftini şi scumpi, în concubinaj. Din acest motiv, România, în momentul în care şi-a lansat leul, a acceptat să participe la experimentul bimetalist.
Dar, pe termen lung, bimetalismul n-a dat nicăieri rezultatele aşteptate. Dimpotrivă, a fost cauza multor crize. Presa lumii începuse să-l numească „etalonul şchiop“. Pe acest fond, încă dinainte de intrarea în secolul XX, ochii omenirii au început să se îndrepte din nou către aur. Banii scumpi erau mai siguri.
Sistemul bimetalist a avut viaţă scurtă şi în România. În 1890 a fost abolit. De fapt, s-a renunţat la echivalentul în argint al leului. România s-a alăturat astfel sistemului monometalist-aur, ce câştiga tot mai mult teren în ţările europene. Au fost făcuţi astfel paşi siguri către stabilizarea sistemului monetar. Totodată, a fost facilitată circulaţia monetară a leului în alte ţări, prin convertibilitatea nelimitată a aurului. Tot acest proces a fost însă posibil, în ţara noastră, după zece ani de la întemeierea Băncii Naţionale a României.
