Obsesia stabilităţii cursului monedă naţională - monedă de referinţă, preocupare de prim ordin a oricărei bănci centrale, face să tureze la maxim, acum, în condiţiile crizei, motoarele Băncii noastre Naţionale. Context în care este asigurat un nivel adecvat al dobânzii de politică monetară, menţinut pe poziţii real-negative, în tandem cu calmarea inflaţiei, ce ocupă acum una dintre foarte puţinele poziţii optime din întreaga Uniune Europeană. Li se adaugă un dozaj adecvat al cantităţilor de lei cu care operează băncile, măsură valabilă în toate timpurile; specifică în prezent, când România, asemenea lumii întregi, e în plină criză, prin aceea că BNR acoperă zi de zi inerentul deficit de lichiditate. Având grijă, în acelasi timp, să prevină orice exces de volatilitate al cursului leului. În grija BNR fiind totodată - şi nu în ultimul rând – un sistem de raporturi corecte între bănci si între bănci si clienţi pe piaţa valutară şi pe cea monetară.
Acest tip de intervenţii ale băncii centrale, care de altfel sunt la vedere, se produc zi de zi, fără întreruperi. Fiind racordate, bineînţeles, la provocările crizei, cu care ne confruntăm de asemenea fără întreruperi. Iar rezultatele se văd în pieţele financiare: finanţări cursive ale cheltuielilor statului, ale economiei reale, ieftiniri treptate ale creditului si un curs de schimb leu-euro dependent de stabilitatea pieţei valutare.
Toate aceste tipuri de intervenţii ale băncii noastre centrale, pe care le-am descris sintetic, sunt asa cum am scris: la vedere. Dar atât pieţele, cât şi publicul manifestă un interes sporit pentru intervenţiile ce nu sunt la vedere şi despre care nicio bancă centrală din lume nu dă, de regulă, detalii. Am în vedere momentele în care banca noastră centrală îşi activează rezerva internaţională; în speţă, vinde sau cumpără valută pentru a echilibra cursul de schimb. La astfel de intervenţii BNR face rar referiri, doar când apare o imperioasă cerinţă, şi atunci doar prin vocea guvernatorului. Nu voi comenta aşadar dacă BNR, în aceste zile de criză, a intervenit ori nu în ajutorul leului folosindu-şi rezerva de valute. Voi face însă trei precizări a căror importanţă este cardinală.
Mai întâi, voi sublinia că astfel de intervenţii au loc întotdeauna când realitatea o impune. Nicio bancă centrală, dacă se poate baza pe o rezervă optimă ori adecvată de valute, nu-si va lăsa moneda să se deprecieze ori să se aprecieze excesiv.
Apoi, de o însemnătate deosebită este faptul că BNR, ori de câte ori apelează la rezerva valutară, o face cu maximă prudenţă. Cu atenţie maximă, când schimbă lei pe euro sau euro pe lei, să obţină un net nesemnificativ, chiar şi în cazurile în care vânzările de valută sunt semnificative. Sau chiar să iasă în avantaj. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu imediat după ce o intervenţie a impus vânzări de valută, deîndată ce realitatea pieţelor financiare o permite, valuta „dislocată” este recumpărată pe toate căile posibile.
Niciodată însă, în criză ori în vremuri normale, Banca Naţională nu-şi permite să cheltuiască valuta ţării pentru a se hazarda în intervenţii imposibile. Iar tot acest proces nu se desfăşoară printr-o simplă decizie. Indiferent dacă, în unele situaţii, se impun intervenţii tactice, programul urmărit cu sfinţenie este strategic. Cum, când şi de ce intervine Banca Naţională ? Răspunsul la aceste întrebări vine pe un itinerariu lung, care începe cu analizele şi propunerile din direcţiile de specialitate, continuă cu supervizările Comitetului de Politică Monetară şi se încheie cu analiza şi decizia luată prin vot în Consiliul de Administraţie.
Un timp, începând din februarie 1991, când România si-a deschis piaţa valutară, au fost multe momentele în care BNR a tânjit după o rezervă internaţională, pe care s-o poată activa în apărarea leului. I-a fost imposibil s-o adune în primii ani de după decembrie 1989, cauza fiind răzbunarea unei istorii la care nu mă voi referi acum. Voi aminti însă că efortul de a-si face o rezervă valutară consistentă, la care s-a angajat încă din 1991, s-a conjugat strâns cu cel pentru convertibilitatea totală a monedei noastre. Declararea convertibilităţii totale a leului, la 1 septembrie 2006, a înlăturat ultimul obstacol din calea aderării României la Uniunea Europeană. Leul convertibil îşi câştigase dreptul de a circula liber, „fără viză”, pe toate pieţele lumii. Astăzi, pe toate aceste pieţe, circulă nu doar miliarde de lei şi titluri de stat denominate în miliarde de lei, ci şi informaţii despre realitatea internă a României.
Si iată că, pe valul cel mai înalt al crizei, Banca Naţională dă seamă societăţii româneşti că a adunat cea mai mare rezervă internaţională din întreaga sa istorie de 140 de ani. Un total de valute, denominate în euro, de 36, 2 miliarde. Care, lângă rezerva de aur, în valoare de 5,6 miliarde de euro, însumează 41,8 miliarde de euro. Un record de asemenea istoric al Rezervei totale.