Până la urmă tot se ajunge la bani şi la salvarea băncilor şi a statelor cu banii altor state. De doi ani şi ceva Germania şi până la urmă Europa se învârte în cerc în încercarea de a găsi soluţii pentru rezolvarea crizei fără ca cineva să pună bani pe masă, ci numai vorbe şi o retorică de austeritate. Ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în 2010 s-a întâmplat parţial acum la summit-ul de la Bruxelles.
În lipsa altor soluţii şi sub ameninţarea scăderii economice în toată Europa, inclusiv în Germania, cancelarul german Angela Merkel a acceptat să se constituie un fond din care să se tragă bani pentru salvarea băncilor care au nevoie, să se facă un fond care să cumpere direct obligaţiune guvernametale ale statelor cu probleme pentru a nu sări în aer dobânzile şi să se înfiinţeze o autoritate de supraveghere europeană pentru bănci.
Până la urmă Europa împrumută modul de funcţionare american în care banca centrală poate cumpăra direct obligaţiunile emise de Trezorerie şi poate interveni în salvarea băncilor. Că acum în Europa i spune «fond » este acelaşi lucru. Această criză şi spălarea cu formol a scheletelor din bănci şi din bugetele naţionale nu se poate face decât cu bani care trebuie puşi de state prin intermediul băncilor centrale. Nu există alte entităţi care pot tipări bani la cât este nevoie pentru a învia cel putin pentru un an, doi, trei acele schelete.
În 2008 şi la începutul lui 2009, America, respectiv banca centrală, a pompat peste 12.000 de miliarde de dolari în câteva luni pentru a stopa extinderea crizei financiare şi a nu lăsa băncile să cadă. În Europa timp de doi ani au fost mai mult discuţii, care în final nu au dus nicăieri şi până la urmă tot va fi nevoie de aceste Fonduri, alimentate cu bani de la nemţi, francezi, austrieci etc, care să stabilizeze situaţia. Pierderile care s-au acumulat în urma acestei crize tot vor fi decontate de BCE, băncile naţionale şi contribuabili orice s-ar face. Soluţii fără bani nu există.
Modelul german de austeritate şi creşterea din criză s-a bazat pe faptul că există o monedă unică şi că statele naţionale care o folosesc nu au propria monedă pe care să o deprecieze când au nevoie şi să îşi rezolve astfel o parte din problemele interne.
După doi ani rapoartele întocmite de nemţi pentru nemţi arată că o ieşire a Greciei, a oricărui stat, şi o destrămare a zonei euro ar trimite Germania imediat în recesiune şi ar fi nevoie de mult mai mulţi bani pentru a rezolva situaţia.
Până la urmă la summit-ul UE de la Bruxelles s-au făcut câţiva paşi înainte şi au mai eliberat din presiunea care se exercită asupra Europei de doi ani.
Americanii, pragmatici, şi fără să-şi pună prea multe probleme existenţiale au pompat rapid bani în propria economie şi în sistemul financiar, iar apoi au pasat problema Bătrânului Continent unde ştiau sigur că deciziile nu se iau peste noapte. Acest lucru le-a dat un respiro pentru că atenţia s-a focusat asupra Europei, puternic îndatorată şi în scădere de competitivitate.
Cancelarul german şi liderii europeni au ajuns în final tot la varianta că trebuie puşi bani pentru salvarea băncilor, a statelor şi până la urmă a întregului lor model economic care i-a adus la putere şi le dă posibilitatea să stea la pozele oficiale.
Creşterea economică din ultimele două decenii, peste potenţialul economic al lumii, s-a bazat pe credite, pe produse derivate şi pe încrederea că această Schemă Ponzi va ţine. Când s-a oprit sistemul, cineva trebuie să acopere cu bani ceea ce s-a creat în plus începând de la maşini, televizoare, locuri de muncă, consum, prosperitate şi pace socială. Iar acel cineva sunt tot băncile naţionale şi contribuabilii.
Nemţii se plâng că ei sunt nevoiţi să strângă cureaua, că nu aruncă cu eurocenţi în dreapta şi stânga, că îşi fac concediile şi în Bulgaria pentru că nu au bani şi nu vor să golească conturile de economii şi cardurile de credit la Mallorca sau pe Coasta de Azur. Dar şi foie gras şi vinurile roşii de Burgundia şi vacanţele de la Santorini trebuie să fie plătite acum de cineva. Pe lângă Lidl mai există şi bouticurile gastronomice.
Moral nu este ca altcineva să plătească pentru consumul pe credit al altcuiva, dar istoria ne arată că în realitate aşa se petrec lucrurile.
Lumea financiară şi economică a primit o gură de oxigen pentru câteva luni în urma deciziilor luate la summit-ul de la Bruxelles, dar în toamnă se va pune din nou problema majorării sumelor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
