• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Biografii comentate (XXII). Muammar Gaddafi, un alt dictator puţin ţicnit/ de Călin Hentea

Biografii comentate (XXII). Muammar Gaddafi, un alt dictator puţin ţicnit/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

18 iul 2013 301

Contribuţii. Teatralitatea şi ostentaţia au fost două dintre cele mai evidente caracteristici ale propagandei lui Muammar Gaddafi, care reflectau personalitatea sa, considerată în mod frecvent drept excentrică. Imediat după preluarea puterii în 1969, Gaddafi nu numai că a expuzat pe foştii colonişti italieni şi a reinstaurat legea islamică în conivenţă cu principiile socialiste printr-o formulă originală de „democraţie populară directă”, dar a promovat cu ostentaţie naţionalismul arab simultan cu susţinerea terorismului anti-occidental. Aşa cum Mao a scris celebra sa „Cărticică roşie” de învătăţuri, tot aşa şi Gaddafi a publicat între 1974 şi 1979, în trei volume, „Cartea verde” în care şi-a expus teoriile şi idealurile sale politice (devenite ideologie obligatorie pentru libieni) despre „socialismul islamic”, despre pan-arabism, despre eliberare, drept soluţii alternative la capitalism şi democraţiile liberale. În 1977, Gaddafi a proclamat o nouă formă de guvernământ pentru Libia, „Jamahiria” - un neologism ce însemna „statul maselor”, cu toate că, în pofida propagandei privind politica sa egalitaristă, în realitate toată puterea în stat rămânea concentrată în mâinile sale, ale familiei şi ale câtorva apropiaţi.

Cultul personalităţii sale dezvoltat în Libia a fost adesea comparat cu cel al lui Nicolae Ceauşescu în privinţa grandomaniei şi adulaţiei populare impuse, cei doi dictatori dezvoltând în anii 70 şi 80 nu doar relaţii economice strânse şi pe linia serviciilor secrete, dar au împărtăşit o simpatie şi încredere reciprocă notorie. În consecinţă, după declanşarea violenţelor anti-revoluţionare la Bucureşti în seara zilei de 22 decembrie 1989, zvonul că teroriştii ce-l apărau pe Ceauşescu erau libieni antrenaţi special de Gaddafi a fost extrem de credibil. Începând de la vizita din martie 2004 a primului ministru britanic Tony Blair la Tripoli şi continuând cu întâlnirile cu liderii Franţei, Nicolas Sarcozy şi Italiei, Silvio Berlusconi, Gaddafi a reuşit să-şi amelioreze substanţial imaginea internaţională, chiar dacă gesturile sale excentrice nu au lipsit. Simultan, el al reuşit să fie proclamat în cadrul unei ceremonii desfăşurate în 2008 la Benghazi, „Rege al Regilor Africii” şi a stabilit o alianţă afro-latino-americană anti-imperialistă cu dictatorul venezuelean Hugo Chavez în septembrie 2009; mai mult decât atât Gaddafi a propus chiar înfiinţarea unei organizaţii rivale a NATO care să se numească Organizaţia Tratatului Atlanticului de Sud. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2011, Gaddafi a fost unul dintre cei mai vehemenţi lideri arabi din lumea islamică care a condamnat Al Quaeda chiar într-un interviu la televiziunea americană ABC; de altfel la izbucnirea protestelor împotriva sa pe 15 februarie 2011, el a numit în mod repetat Al Quaeda drept cauză şi suporteră a acelei revolte armate.

Excentricităţi vestimentare şi verbale. Gaddafi a şocat vizual mereu prin înfăţişările sale, începând cu costumele tip safari asociate cu ochelari de soare din anii 70, (atunci când poza viril în ipostaza unui nou Che Guevara în timp ce decidea execuţii publice pe stadioane pentru supunerea prin teroare afişată a libienilor) şi mergând până la flamboaiantele costume multicolore tip sahariană, uniformă militară brodată cu aur, sau gandura (îmbrăcămintea beduinilor), cu capul acoperit de o şapcă model sovietic în care se afişa la ceremoniile publice din anii 2000 Gaddafi nu a ezitat, spre deliciul presei, să pretindă a-şi întinde cortul-reşedinţă în grădina palatului Marigny din Paris sau în mijlocul New-York-ului. În acest fel el a alimentat clişeul de imagine al dictatorului excentric, bogat şi atotputernic dintr-o ţară a Lumii a Treia. La fel de şocante precum apariţiile şi costumaţiile au fost şi afirmaţiile publice ale lui Gaddafi, care i-au adus un plus de notorietate în mass-media internaţională precum: „Shakespeare: acest mare dramaturg de origine arabă”; strămoşii indienilor americani sunt originari din Africa de Nord, iar America şi-ar trage numele de la „emir Ka”, cel de la care navigatorul italian Amerigo Vespucci ar fi furat totul; Elvetia ar fi în viziunea lui Gaddafi doar o ţară „apropiată” de Libia, dar „mai puţin dezvoltată”, în timp ce hamburgerul este un „amestec de libărci, şoareci şi broaşte cu ajutorul căruia a fost distrusă URSS”; „Europa trebuie să se convertească la Islam”; „Condiţia femeii în Europa este tragică. Ea este obligată să facă uneori o muncă pe care nu o vrea, precum cea de mecanic sau zidar. Mi-ar plăcea să salvez femeia europeană care se zbate”; în fine, dacă Isus Christos şi Mahomed nu au ştiut cărui renume universal erau destinaţi, el, Gaddafi, ştia. Neabătut în şocantele sale afirmaţii, pe 29 septembrie 2009 în discursul său de la tribuna Adunării Generale a ONU, Gaddafi a luat apărarea atât a talibanilor, cât şi a piraţilor somalezi, a acuzat Israelul de a-l fi asasinat pe J.F. Kennedy, l-a numit pe Barrak Obama „fiu al Africii”, Consiliul de Securitate al ONU a fost calificat de dictatorul libian drept „Consiliul Terorii” şi a pledat pentru soluţia unui singur stat palestiniano-israelian.

După o lună de represalii dure împotriva celor ce se revoltaseră împotriva sa şi care începuseră a fi susţinuţi şi de aviaţia marilor puteri, retorica lui Gaddafi exprimată în cadrul discursurilor sale difuzate la televiziunea naţională sau în interviurile pentru televiziuni străine a fost la fel de năucitoare, el făcând afirmaţii grandoman-sfidătoare, în afara realităţilor din teren: „Voi arde toată Libia. Pregătiţi-vă să apăraţi Libia. Vom învinge orice încercare de cucerire a ţării. Poporul libian mă iubeşte.” La fel ca şi în cazul altor dictatori aflaţi în pragul prăbuşirii regimurilor lor (a se vedea cazul Nicolae Ceauşescu), discursurile şi mesajele lui Gaddafi ce ignorau schimbările politice şi militare, nu au avut alt efect decât să-i încrânceneze şi mai tare pe rebeli.

Propaganda anti-Gaddafi. Odată cu izbucnirea revoltelor din Libia, numeroşi ziarişti occidentali s-au grăbit să-l compare pe Gaddafi cu Nicolae Ceauşescu ce-i fusese prieten, atât în ceea ce priveşte afirmaţiile dictatorului libian cum că el ar fi fost iubit de popor care ar fi gata chiar să moară pentru el, cât şi în privinţa fiilor acestuia (referinţa la Nicu Ceauşescu) sau a luxului exorbitant al reşedinţelor sale, dar nu în ultimul rând şi în privinţa fabuloaselor sale conturi din străinătate. Pe de altă parte, dacă Ceauşescu fusese intens demonizat în presa occidentală în anii dinaintea căderii sale pe 22 decembrie 1989, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Gaddafi, despre care presa franceză scria în 2007, cu ocazia vizitei acestuia la Paris, că „nu era perceput în lumea arabă drept un dictator”. În cadrul operaţiunii NATO „Odyssey Down” declanşată în martie 2011, conform procedurilor standard, au fost desfăşurate şi operaţii psihologice (PSYOPS) îndreptate spre forţele ce-l sprijineau pe Gaddafi. Începând din mai 2011 în Libia, îndeosebi asupra capitalei Tripoli au fost lansaţi de către aviaţia militară italiană sute de mii de fluturaşi conţinând mesaje din partea Consiliului Naţional de Tranziţie menite să contracareze propaganda lui Gaddafi. Avioanele Commando Solo au fost şi ele utilizate pentru transmiterea de mesaje audio şi video populaţiei şi forţelor loiale lui Gaddafi în care se spunea că acesta viola rezoluţiile ONU, să înceteze luptele şi distrugerile şi să se întoarcă acasă. Mesajele PSYOPS înscrise pe fluturaşi sau din transmisiile Commando Solo se refereau la o Libie democratică, unită şi liberă, dar fără Gaddafi, şi în acelaşi timp avertizau navele libiene să nu iasă în largul mării, lor opunându-li-se blocada navelor NATO.

Evaluări. A fost un lider profund dedicat credinţei islamice, dar care a avut o personalitate considerată de psihiatrii occidentali drept uşor schizofrenică, sau de tip borderline: dacă în condiţii obişnuite dictatorul reacţiona normal şi în conformitate cu realitatea, în condiţii de stress, el depăşea limítele comportamentului normal. Cu toate aceste suspiciuni privind psihicul său, nu i-a fost niciodată diagnosticată vreo boală cunoscută, iar politica occidentală „morcovul şi băţul” ce i-a fost aplicată a avut adesea succes (Owen, 2008, Bolnavi la putere, Corint, p. 362).  

În anii 80 preşedintele american Ronald Reagan l-a numit pe Gaddafi „câinele nebun al Orientului Mijlociu”, iar numeroase manifestări publice şi decizii politice ale acestuia au venit în susţinerea aceastei etichete dure. Dintre dictatorii secolului XX, Gaddafi s-a remarcat printr-o propagandă şocantă, situată adesea la limita grotescului şi nebuniei, atât prin costumaţii şi exprimări publice, cât şi prin afişarea ostentativă a brutalităţii represiunilor sale. În acest fel a reuşit mai mult decât alţi dictatori să se plaseze frecvent pe prima pagină a mass-media internaţionale, chiar dacă multe dintre manifestările sale au fost considerate de opinia publică drept gesturi ridicole sau acte de inconştientă bufonerie având cauze patologice. În aprilie 2012 Consiliul Naţional de Tranziţie, aflat la putere în Libia, a adoptat o lege care pedepseşte cu închisoare elogiile aduse fostului dictator Muammar Gaddafi, fiilor acestuia sau altor membri ai fostului regim, reglementare care-şi mai găseşte echivalentul doar în măsurile de denazificare luate de armata americană în Germania post-hitleristă.

 

Muammar Gaddafi - născut la 7 iunie 1942, Sirte - decedat pe 20 octombrie 2011, Sirte, dictator al Marii Jamahirii Arabe Libiene Populare Socialiste

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743