Bombă cu umor sau OZN literar?
Delicateţea lui Chaplin, fiorii lui Bond, profunzimea lui Kaurismäki. Îţi mulţumim, Romain Puértolas (se pronunţă pu-er-to-las)! O comedie neagră intercontinentală, un sandvici exotic: între două felii de umor, un praf de tristeţe! Au revoir tristesse!
„Obraznic şi curajos, puternic şi inocent, fakirul calcă vesel în picioare graniţele şi vremurile noastre pocite. Aşadar, Ajatashatru Lavash Patel pleacă din Rajasthan la Paris, cu scopul precis de a-şi cumpăra de la Ikea un pat cu cuie nou-nouţ, de înaltă ţinută şi performanţă. Singura lui avere: o bancnotă falsă de 100 de euro. (...) Categoric, romanul este un giuvaier de umor dezlănţuit cu toată seriozitatea, fără să se clintească niciun muşchi de pe chipul maestrului, şi o parabolă de sentimente umane pulverizate într-un voiaj nebun.“
Jean-Claude Perrier, Livres-Hebdo
Romain Puértolas s-a născut la Montpellier în 1975, a circulat mult şi nu a refuzat niciun job. Doar fakir nu a reuşit să devină, deşi nu i-ar fi lipsit nimic: inventivitate, conversaţie, umor, o desăvârşită condiţie fizică şi o infinită empatie faţă de semenii săi. În copilărie îşi dorea să se facă stilist-trompetist, însă soarta îi rezervase un alt viitor. Într-o continuă mişcare între Franţa, Spania şi Anglia, a fost pe rând DJ, cantautor, profesor de limbi străine, translator-traducător, steward, magician, înainte de a-şi încerca norocul ca spintecător de femei într-un circ austriac. De unde a fost dat afară într-un timp record, din pricina lipsei de abilităţi, pentru ca apoi să opteze fără nicio ezitare pentru scrisul compulsiv.
Romain Puértolas a lucrat timp de trei ani într-o agenţie de combatere a reţelelor de trafic pentru imigranţi. În prezent, este analist al Direcţiei de Poliţie a Frontierelor din Franţa.
„Candide chez Ikea, o versiune modernă şi delirantă a lui Candide.“ - Le Figaro Magazine
„Prin tradiţie, scriitorul francez este o belea. Spre deosebire de cel anglosaxon, consideră că melancolia ar fi semn de respectabilitate, iar nenorocirea dovadă de stil. (...) Să-l întâmpinăm cum se cuvine pe Romain Puértolas, care are curajul să publice un roman de debut să mori de râs, bine îndesat cu bulgări de aur, scris cu o virtuozitate comică de care romanul francez părea să fi uitat. Şi cum cea mai bună educaţie se face râzând, e bine să zăbovim puţin şi asupra portretului bogat ornamentat al Europei Schengen, care tratează mai bine dulapurile demontabile decât clandestinii făcuţi bucăţi. Citiţi-l pe Puértolas, şi daţi mai departe! “ - Jérôme Garcin, Le Nouvel Observateur
*
* *
FRANŢA
Primul cuvânt rostit de indianul Ajatashatru Lavash Patel la sosirea sa în Franţa a fost un unul suedez. Culmea!
- Ikea.
Asta a rostit el încetişor.
După aceea a închis portiera bătrânului Mercedes roşu şi a aşteptat ca un copil cuminte, cu mâinile sprijinite pe genunchii îmbrăcaţi în pantaloni de mătase.
Şoferul de taxi, deloc sigur că auzise bine, s-a întors spre el, făcând să zuruie biluţele de lemn ale husei de pe scaunul său.
Pe bancheta din spate a maşinii stătea un bărbat între două vârste, înalt, slab şi noduros ca un copac, cu faţa măslinie traversată de o mustaţă imensă. Mici cratere, amintiri ale unei acnee virulente, îi punctau obrajii supţi. Avea mai multe inele în urechi şi în buze, ca şi când ar fi vrut să le închidă, după utilizare, ca pe un fermoar. Oh, frumos sistem! s-a gândit Gustave Palourde, ce antidot fantastic împotriva nevestelor guralive.
Costumul de mătase gri-argintie, cravata roşie – căreia nici măcar nu se obosise să îi facă nod, ci o prinsese doar cu un ac de siguranţă – şi cămaşa lui albă, toate îngrozitor de şifonate, stăteau mărturie a nenumăratelor ore petrecute în avion. Şi, în mod straniu, nu avea bagaj.
Ori o fi hindus, ori o avea ceva la cap, i-a trecut prin minte şoferului, dând cu ochii şi de turbanul uriaş al clientului său. Judecând însă după faţa lui măslinie traversată de o mustaţă imensă, mai curând trebuia să fie hindus.
- Ikea?
- Ikea, a repetat indianul, lăsând să treneze ultima vocală.
- Care? Păi… What Ikea? a mormăit Gustave, care, când trebuia să vorbească în engleză, se simţea la fel de confortabil ca un câine la patinoar.
Pasagerul a ridicat din umeri, sugerând că puţin îi păsa care. Djeustikea, a repetat el, dontmatazeoanezatbetasiutyayazeparijan. Cam asta a auzit şoferul, o înşiruire confuză de ciripeli palatale neinteligibile. Cu sau fără ciripeli palatale, în treizeci de ani de meserie la Taxi Gitans, era prima oară când un client sosit la terminalul 2C al Aeroportului Charles de Gaulle îi cerea să fie dus la un magazin de mobilă. Fiindcă nu-şi amintea ca Ikea să fi deschis, mai nou, vreun lanţ hotelier cu acelaşi nume.
Gustave auzise multe fantezii la viaţa lui, dar o asemenea comandă îl lăsase fără grai. Dacă tipul venea într-adevăr din India, plătise probabil o mică avere şi petrecuse cel puţin opt ore în avion doar ca să să-şi cumpere câteva rafturi Billy sau vreun fotoliu Poäng. Chapeau bas! Sau, mai degrabă, de necrezut! Obligatoriu trebuia să noteze întâlnirea asta în cartea de aur, între Demis Roussos şi Salman Rushdie, care îi făcuseră onoarea să îşi pună augustele lor funduri pe bancheta cu husă de leopard a taxiului său, şi să nu uite să-i povestească totul şi neveste-sii la cină. Cum el în general nu prea avea mare lucru de spus, nevastă-sa – ale cărei buze senzuale nu fuseseră încă echipate cu genialul sistem indian de închidere cu fermoar – era cea care monopoliza conversaţia la masă, în timp ce fiica lor îşi scria mesajele agramate pe telefonul mobil, corespondând cu prietenele ei care oricum nici măcar nu ştiau să citească. Dar acum, pentru prima dată, va fi puţin altfel.
- OK!
Taximetristul ţigan, care îşi petrecuse ultimele trei weekend-uri străbătând în lung şi în lat culoarele în nuanţe vii de albastru cu galben ale mamutului suedez împreună cu doamnele din familia sa, în căutare de mobilă pentru rulota lor cea nouă, ştia bine că cel mai apropiat magazin Ikea era la Roissy Paris Nord, şi că o cursă până acolo costa doar 8,25 euro. Prin urmare s-a hotărât rapid pentru cel din zona Paris Sud Thiais, situat în cealaltă parte a oraşului, la trei sferturi de oră faţă de locul în care se aflau acum. La urma urmei, turistul ceruse la Ikea. Fără nicio altă precizare. Altfel, judecând după frumosul costum de mătase, luând în calcul şi cravata, trebuia să fie vorba de vreun înstărit industriaş indian. Ce mai contau câteva zeci de euro în plus, nu?
Mulţumit de sine, Gustave a calculat cu repeziciune cam cât i-ar aduce cursa şi şi-a frecat palmele. Apoi a apăsat pe butonul aparatului şi a pornit la drum.
În definitiv, ziua începea bine.
Fakir de profesie, Ajatashatru Lavash (pronunţaţi J’attache ta charrue, la vache) hotărâse că la prima sa vizită în Europa va călători incognito. Ocazie în cinstea căreia îşi schimbase şi «uniforma», mai exact o bucată de pânză în formă de scutec, de dimensiuni grandioase, cu un costum de mătase strălucitoare şi o cravată, ţinută împrumutată în schimbul unui codru de pâine de la Dhjamal (pronunţaţi J’ai mal), unul dintre bătrânii satului, care în tinereţe fusese imaginea unei celebre mărci de şampon, graţie căreia buclele lui grizonante arătau în continuare perfect.
În combinaţia aceea vestimentară gândită să reziste două zile, exact cât escapada sa, indianul îşi pusese toate speranţele să fie luat drept un bogat industriaş, renunţând fără regrete la confortul personal, adică la trening şi sandale, pe durata călătoriei de trei ore cu autocarul şi opt ore şi cincisprezece minute cu avionul. De altfel, era vorba chiar de esenţa meseriei lui de fakir, mai precis să pară ceea ce nu este. Doar de turban nu s-a putut despărţi. Din motive religioase. Dar şi pentru că sub el părul putea creşte în voie, ajungând, potrivit estimărilor sale, cam la patruzeci de centimetri lungime şi o populaţie de treizeci de mii de suflete, microbi şi păduchi la un loc.
Imediat ce s-a urcat în taxi, Ajatashatru (pronunţaţi Achète un chat roux) a avut bucuria să constate că ţinuta sa începea să îşi facă efectul, mai întâi asupra acelui cetăţean european, chiar şi în ciuda lipsei nodului de la cravată, pe care nici el şi nici vărul lui nu izbutiseră să îl lege, cu toate că Dhjamal, atins de parkinson, le făcuse o demonstraţie cât se poate de limpede, cu degetele lui tremurânde. Dar în cele din urmă tot ei găsiseră soluţia şi fixaseră discret cravata cu un ac de siguranţă prins pe dos – detaliu minor, de neremarcat la aşa o risipă de eleganţă.
O simplă privire aruncată în oglinda retrovizoare nu fusese suficientă pentru a cuprinde atâta frumuseţe, aşa că francezul, pentru a-l studia mai bine, s-a răsucit în scaun de i-au trosnit oasele, de parcă s-ar fi pregătit pentru un număr de contorsionism.
– Ikea ?
– Ikeaaa.
- Care? Păi… What Ikea? a mormăit şoferul, care, aparent, când trebuia să vorbească în engleză, se simţea la fel de confortabil ca o vacă (sacră) la patinoar.
- Just Ikea. Doesn’t matter. The one that better suits you. You’re the Parisian.
Şoferul şi-a frecat palmele surâzând şi a luat-o din loc.
A muşcat la fix, şi-a zis Ajatashatru (pronunţaţi J’ai un tas de shorts à trous), satisfăcut. Se vede treaba că noul său look îşi îndeplinea de minune misiunea. Cu un pic de noroc, şi dacă nu va fi silit să deschidă gura, chiar va putea trece drept localnic.
Din volumul în curs de apariţie le Editura Baroque Books & Arts
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
