Intr-una dintre revistele din epoca, Eugen Lovinescu publica un articol din care tasnea admiratia nu doar fata de talentul ei scriitoricesc, ci si fata de persoana ei. IM-am sculat la cinci dimineata, scria el, in ziua in care m-a vizitat aceasta femeie tanara si frumoasa, cu lujerul trupului ei zvelt. Daca as fi stiut. Astazi, prozatoarea in varsta de 86 de ani nu neaga: poate ca a fost o iubire neimplinita
Nu neg ca ceva, ceva a fost. Simtamantul lui fata de mine era unul pe cat de puternic, pe atat de complex. Dar ceva concret n-a existat. El mi se parea un munte: cum sa ma gandesc ca de la inaltimea lui s-ar fi putut uita la mine altfel decat ca la un umil invatacel?! Nici nu indrazneam sa-mi ridic ochii mintii la el. Dar cum Lovinescu era mult prea mare, iar eu - o femeie tanara si frumoasa, barfele nu au intarziat sa se nasca.
Intr-o zi, plecam impreuna de la libraria Alcalay. Obisnuiam intotdeauna sa-mi conduc maestrul pana la tramvai si sa stau in statie pana cand pleca. Asa am facut si in ziua aceea. Il tineam de brat si ne-am oprit, un moment, de vorba pe partea Cercului Militar, cand vizavi i-am vazut pe aerban Cioculescu si pe Vladimir Streinu. Iesisera si ei din librarie, iar acum ne priveau cu interes de pe cealalta parte a bulevardului.
Peste doar cateva zile, mi-a ajuns la urechi barfa cu pricina. Se zvonise ca suntem amanti. Il respectam atat de mult pe Lovinescu, incat mizeria asta m-a intors pe dos si am avut o reactie nemaipomenita. Mai intai de toate am considerat ca trebuie neaparat sa-i spun maestrului. Numai ca imi era groaznic de jena. In cele din urma m-am hotarat si, intr-una din zilele urmatoare, m-am dus la el acasa. Am intrat timida si tacuta in biroul sau si, izbucnind in plans, l-am instiintat despre ce barfe umblau prin Bucuresti. Mi-am cerut scuze peste scuze si i-am spus ca-mi pare teribil, teribil de rau pentru tot ce s-a intamplat. Daca nu as fi fost eu, numele lui nu ar fi fost amestecat intr-o asemenea poveste, si asta cu atat mai mult cu cat asa ceva nu poate fi posibil
In tot acest timp, Lovinescu m-a ascultat calm, intr-un reconfortant contrast cu atitudinea mea zbuciumata. Apoi, ridicand privirea spre mine, mi-a spus: .
Lovinescu a murit in vara lui 1943, in luna iunie. Cu o saptamana inainte, plecasem in vacanta la Sambata. atiam ca e bolnav, dar nici un moment nu mi-am imaginat ca starea lui e chiar atat de grava. Dupa patru zile, am primit de la el o scrisoare in care ma instiinta asupra aparitiei cronicii lui Nicodim la romanul meu . Trei zile mai tarziu, am fost chemata la telefon de aerban Cioculescu: ma anunta ca Lovinescu a murit. Mi-e greu sa rascolesc acum amintirea acelui moment. atiu ca am alergat pana in sat. Starea pe care o aveam era ciudata si intima. Vorbeam cu el pe drumul de intoarcere, spunandu-i ceea ce nu crezusem ca-i voi spune vreodata. .
N-am mai facut nimanui aceasta confesiune. E mare pacat ca nu am forta necesara sa descriu acum ce-am simtit atunci.
Am plecat imediat la Bucuresti. A fost o calatorie infioratoare, caci gara era departe de sat si nu aveam cu ce ajunge. Am facut rost, in cele din urma, de o caruta, dar tot era sa pierd trenul. La Bucuresti, m-am oprit direct la casa lui Lovinescu. ?in minte ca nu puteam scoate o vorba. Doar il priveam. Totul mi se parea ciudat, ireal. A urmat apoi incinerarea, la crematoriu. Dupa ce s-a terminat totul, m-am intors acasa cu doamna Lovinescu si cu fiica lor, Monica. M-au rugat sa mai raman cu ele. Am mai ramas. Ceva mai tarziu a fost adusa urna. N-am sa uit niciodata cenusa aceea, cu bucatele de oase, mici ca niste seminte
Dupa moartea lui, nici Cenaclul nu a mai trait mult. Catre sfarsitul razboiului, lucrurile au inceput sa ia o intorsatura urata. Din ce in ce mai multi membri ai cenaclului lui Lovinescu au inceput sa se stranga la mine, saptamanal. Deschisesem usile propriei case unui cenaclu injghebat ad-hoc, in amintirea maestrului, caruia ii resimteam cu totii absenta in mod dureros. ai nu veneau numai cei care facusera odata parte din . Veneau oameni pe care nu ii cunoscusem pana atunci - Tristan Tzara, Felix Aderca si altii. Organizam seri de lectura si chiar seri de teatru (improvizasem, la mine, o adevarata scena), purtam discutii interminabile pe diverse teme literare. Eram ca niste copii care trebuiau sa-si poarte singuri de grija.
Ideea de a face sa renasca ne-a venit pe parcurs. Numai ca vremurile nu mai erau propice. Era prin 1947, daca nu ma insala memoria, cand Eugen Jebeleanu mi-a facut o vizita si m-a avertizat sa-l las in pace pe Lovinescu, . , a continuat, facandu-ma sa inteleg ca Lovinescu nu face parte dintre scriitorii acceptati de comunisti.
Apoi au venit anii proletcultismului. Eram chemati la diverse sedinte si ni se predau lectii despre cum trebuie scrisa noua literatura, care se face nu in birou, ci in tara, pe marile santiere ale patriei si pe ogoare. De acolo si numai de acolo trebuie sa se inspire scriitorul epocii comuniste. Se radea mult la acele sedinte. Mai ales noi, cei de la , eram de o insolenta dezarmanta, refuzand sistematic sa plecam prin tara. Pana la urma insa tot a trebuit s-o facem. A fost momentul cand am renuntat la pantofi si la taioare, pentru cizme de cauciuc si pufoaice, si am plecat prin sate in lungi documentari literare
Nu mi-a placut niciodata sa ma confesez. Nici la preot nu m-am spovedit. Prima oara cand am facut-o a fost acum cativa ani. Imi murise sotul, pierdusem o suma mare bani sI, invinsa, am trecut prin fata unei biserici. Atunci am simtit ca trebuie sa intru. M-am dus la preot si i-am spus ca vreau sa ma spovedesc. M-a intrebat cand m-am spovedit ultima oara. , i-am spus eu. .
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
